"În fața Luminii, timpul, bătrânul timp, pare o fărâmă de praf. Nu mi-e teamă de timp, pentru că și el se teme. Cum să-mi fie frică de cineva care se teme? Bietul timp a realizat că i-e teamă de clipe, de secunde, că poate fi abis. Până și el se rușinează de puținătatea propriilor clipe.
Mă opresc în fața Luminii să mă joc o secundă cu umbra mea la umbra ei, așa cum se joacă un prunc cu taina surâsului său. Mi-e teamă să nu-i strivesc zâmbetul inocent cu mângâierea privirii mele încrețite de gânduri obosite. În faţa mea stă liniştit neantul clipelor fără de odihnă. Se aude o liniște deplină. Până și abisul fără mărginire în propria-i prăbușire, îşi găseşte pacea."
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu