CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

luni, 4 octombrie 2010

Vanare de vant




de Ionel Mesaros

Nu stiu sa zbor

Spre piscuri de vis,
O aripa s-a frant
Cand Cerul s-a inchis.


Ochii mei tulburi,

Desi s-au deschis,
Zaresc nori de furtuna 
Si-n Paradis.
Potopul de griji

Ma-neaca-n pamant,
Iar al cerului nimb
Parca-i suflare de vant!
Lumina s-a stins 
Si-n Paradis,
Viata-i un iad
Cand Ceru-i inchis!

Gandul ca sunt

Doar vanare de vant
E Soarele meu,

E ultimul gand!

Raul este doar absenta Binelui - sa facem bine!



Dumnezeu vs. stiinta ?


Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie… Profesorul ateu ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare
Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Da dle, spune studentul
Deci crezi in Dumnezeu?

Cu siguranta
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
Da .

Profesorul zambeste cunoscator. Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.

N-as spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…


Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.


Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

Pai…, da, spune studentul


Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”

De unde vine Satana?

Studentul ezita. De la Dumnezeu.


Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.

Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

Da.

Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

Da .

Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

Da, dle profesor, cred.


Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.


L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?


Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da


Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

'Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corps au obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corps au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?

Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei , tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. Nu predate studentilor ceea ce ati observat, ci doar ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?


Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.


Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….
Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.
PS: Studentul era Albert Einstein.

Petale de suflet...





Ana privea gânditoare peste umărul timpului, la anii prunciei ei. Undeva, departe, ca printr-un voal arămiu, zărea anotimpul în care se născuse. Aromele strugurilor copţi şi foşnetul frunzelor ruginii încă îi stăruiau ca amintiri vii. Şi ploile de toamnă, de asemeni, cu tot cu frigul şi noroiul de pe ghetele mereu umede, le resimţea de parcă ar fi fost aievea...
Gustul nucilor abia căzute şi mirosul de cerneală i-au colorat copilăria. Cam monoton, dar cu gust, cu miros...şi cu vise colorate.
Când se retrăgea din larma familiei, îşi găsea un locuşor sub vişin, sau în podul şurii, sau în coteţul nefolosit de mulţi ani al bunicului. Cel mai interesant i se părea că uşa acestuia avea un lacăt ruginit. Toate uşile de la casa bunicului, de la toate cele acareturi, aveau lacăte. Era o mare aventură pentru ea să caute cheile, să le găsească... Şi atât. Nu dorea să descuie nimic. Voia doar să ştie că a găsit cheia şi că poate descuia, dacă vrea.
...
Învăluită în amintiri, Ana surâde şăgalnic, iar privirea-i albastră străluceşte...
Voalul timpului pare mai transparent acum. Anii tinereţii ei sunt ca nişte înflorite primăveri. Cu voioşie păşea pe cărările vieţii ,oprindu-se din când în când pentru a admira o floare de cicoare sau un mac din lanul de grâu. Uneori ,cutreiera dealurile din apropierea satului şi de acolo privea în depărtări spre nişte lumi neştiute.
Şi-n tinereţe, tot singuratică rămăsese. Prefera să nu întâlnească pe nimeni. Nu ar fi ştiut ce să spună, şi, oricum, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi făcut o impresie bună. I se părea că inimile oamenilor sunt ca uşile casei bunicului, pline de lacăte, unele noi, altele ruginite, unele mici, altele mari...Aşa că, nu se ştie de unde şi când, şi la inima Anei apăru un lacăt. Un lacăt încuiat, cu cheia aruncată în oceanul temerilor ei.
Din clipa aceea ,inima sângera fiindcă lacătul atârna greu, iar întreaga ei fiinţă plutea printre dureri şi vise. Privea tot ce era frumos în jur, tresărind când i se părea că unele lucruri sau fiinţe le cunoscuse într-o altă lume. Tot ce o uimea părea de neatins, de neîmbrăţişat...Se chircea de multe ori în ea însăşi regretând că a lăsat mâna aceea străină să pună lacăt pe inima ei. Se simţea ca într-o colivie. Îşi simţea limitele şi mereu era cu o aripă printre gratii...Dorea să iasă, sau să mai vină cineva acolo. Singurătatea devenise nemiloasă. Lacătul atârna tot mai greu...Nu putea decât să privească dincolo de el...
Toată durerea şi tot dorul îşi găsiseră cale de evadare prin ferestrele sufletului ei, mai ales când privea cerul. O contopire de albastru şi de străluciri făceau din ochii ei un loc de odihnă pentru oricine îndrăznea să se adâncească în ei...Dar Ana îşi ferea mereu privirea, neştiind că zâmbetul ei era calea de a ignora orice lacăt...Şi a continuat să sufere în singurătate, sângerând în inima ei gânduri, gânduri...
Iubea tot ce nu putea atinge. Mâinile inimii ei se întindeau neputincioase printre gratii...În priviri, înfloreau albăstrele înrourate. Din rănile adânci ale inimii începeau să răsară trandafiri. Mireasma lor îşi căuta mireasma pereche. O trimitea dincolo de sine prin cuvinte de dor, prin poeme cu parfum de iubire.
Când a învăţat a se ruga, inima ei s-a transformat într-un singur trandafir. Prin şoaptele rugăciunii, şi-a pus inima în palme, şi petală după petală, trandafirul se dăruia minunii, minunii de a fi cunoscut taina iubirii divine.
Simţea cum Dumnezeu a luat cheia aruncată în oceanul temerilor ei, şi s-a apropiat uşor de inima ei...De dincolo de uşă, zâvorul se trăgea îndărăt încet, încet...
În pragul inimii, cei doi, Ana şi Domnul ei, s-au îmbrăţişat îndelung ,epuizaţi de atâta aşteptare...Lacrimile de dor li s-au împreunat la picioare, acolo unde lacătul se topea încet, încet...
Privind peste umărul Lui Dumnezeu, zări, urmându-L, chipuri dragi, fiinţe dorite, suflete pereche, ce aveau în căuşul palmelor trandafirii inimilor lor...Încet, dar singur, se ţesea poemul prieteniei pe totdeauna...
...
De atunci ,Ana desenează mereu pe ţărmul dragostei ei, inimi mari, largi cât marea, pe care pune trandafirul inimii ei...chiar dacă ştie că valul nemilos va şterge desenul, e convinsă că trandafirul va pluti pe unde de fericire...

Interviu cu Dumnezeu

























de Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna .

Ultima scrisoare






..Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucaţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, înţelegând că, pentru fiecare minut în care inchidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş continua să merg când ceilalţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi aş şti să savurez o îngheţată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest şi m-aş întinde la soare, lăsându-mi la vedere nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul incarnat al petalelor...

Doamne, Dumnezeule, daca aş avea o bucăţică de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat, spunându-le că ei sunt prietenii mei preferaţi şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc!

Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea.

Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să traiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou-născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altul doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice.

Sunt atâtea lucruri pe care aş putea să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar mai servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că, din nefericire, voi fi murit.

Spune intotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Daca aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta odată şi încă odată, până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu aş presupune, în mod stupid, că tu deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată o nouă şansă pentru a face lucrurile mai bine, dar dacă cumva greşesc, şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face placere să-ţi spun cât te iubesc şi că niciodată nu te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va mai fi niciodată, in mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai facut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi când ai fost prea ocupat ca să le îndeplineşti o dorinţă. Să-i păstrezi pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine; spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi poartă-te frumos cu ei, fă-ţi timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog", şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea necesare pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine."

( Ultima scrisoare -Gabriel Garcia Marquez)

O lacrima de cer




de Ionel Mesaros

O lacrima de cer
Se oglindi pe pamantIntr-un bob de roua.
Iarba perlata

Zambi soareluiCu straluciri diamantine.
Dincolo de surasul ei,
E plansul clipei,
Prinsa in hora trecerii.

Zborul dorului,
Mangaiat doar de aripile vantului,
Se frange de piscul visului ratacit

In ceata gandurilor,
Picurand in strafundurile tacerii,

Peste fata pamantului,
Cristale de roua, Oceane de vise
Pline ochi
Cu "O lacrima de cer".

Bobul de tarana






de Ionel Mesaros

Albastrul cerului de mai
S-adaposti in ochi de zana,

Prinzand al vesniciei grai 
De bobul tanar de tarana.

Vantul sufla a primavara,
Cu adieri de mandolina,
Jucand cositele balaie  
Pe ritmuri vii,placute de inima.

Surasul cald de soare pogori,
Peste smaraldul ierbii matasoase,
  Desi calcata,iarba multumi:
Cu roua dorului de casa.

Si mersul ei de caprioara
Atinse boabele de roua,
Sub mangaieri neincepute,

Intregul trup i se-nfioara.

La gandul ca nu-i singura sub cer,
Se aciua in iarba moale,

Privi in jur,apoi,s-abandona
In bratele tacerii goale.


Cerul ,din ochii ei albastri,
Imbratisa pamantul viu,
Si saruta ,cu ochi de astri, 
Pana si umbra gandului pustiu!

Se inalta pe-a soarelui scarita,

Spre inaltimile celeste,
Si visul de a fi o clipa
Se preschimba intr-o poveste.


Si zana sta la rasarit,
Privind cu ochii de lumina,
Clipa de clipa,iscoditor,veghiind,
La bobul fraged de tarana.

Singuratate




de Ionel Mesaros

Elixir pentru suflet pironit,
Robit de desnadejdi si intuneric;
Leacul celui obidit,
Innegurat de gandul uitarii;
O umbra a zilelor cu soare,
Un paradis al regelui Nimic,
Singuratatea-i o comoara
A celui parasit de vis.

Un curcubeu scaldat in valuri de cicoare,
Topit in asteptari de vant;
Un zbor frant al gandului ce doare,
Cand ochii si-i ridica-n soare
De pe pamant;
Singuratatea-i doar o alinare ,
E doar vanare de vant.

Un cantec de dor,
Tesut din razele iubirii;
O mangaiere nascuta din dorinta -implinirii.
Singuratatea asterne peste noi
O unica placere:
De-a fi mereu, impreuna,
Singuri,in doi!

Premiul Prieteniei







Azi Premiul Prieteniei merge spre Satu-Mare la Ionel Mesaros
http://ionelmesaros.blogspot.com

Cred ca prietenul meu satmarean nu va fi asa surprins de Premiul Prieteniei deoarece am toate motivele sa il acord din toata inima.Mentionez ca acest premiu apartine blogului Hai la plimbare si este personalizat el fiind acordat doar celor pe care eu ii consider prietenii mei..
Inca de cum am pasit pe blogul sau personal, am fost uimita placut, de sinceritatea si seriozitatea cu care se prezinta prietenul meu, Ionel.
Blogul sau este de la distanta un blog cu tenta politica serioasa, dar si artistica presarat pe alocuri cu romantism de calitate. Este un bun familist si asta m-a facut sa-i acord si mai multa incredere.
Cat despre caracterul sau de adevarat iubitor de Dumnezeu nu mai spun eu nimic, deoarece blogul sau vorbeste indeajuns.M-a cucerit cu sinceritatea postarilor lui, spunand lucrurilor pe nume, dar si cu fidelitatea cu care merge adeseori"la plimbare".Comentariile lui nu sunt de convenienta si se vede ca ii place sa citeasca pe aici..
Ma bucura intotdeauna cand ' il vad ' printre comentatorii mei.
Merita toata prietenia si respectul meu.


Dumnezeu sa te binecuvanteze Ionel Mesaros!
Premiul Prieteniei merge mai departe spre mai vechi sau mai noi prieteni.

In continuare,postez raspunsul meu la acest gest care a adus mai multa lumina in ochii mei:
Doamna Elena Marin-Alexe,
Sunt onorat sa primesc acest premiu!
Va multumesc din suflet pentru aprecierile facute la adresa mea!
Exist in spatiul virtual,prin blogul meu,de circa 1 an si o luna ,timp in care am incercat sa nu dezamagesc,postand articole care mi-am dorit sa aiba ca numitor comun respectul pentru Adevar si Speranta.
Nu am reusit mereu sa ma ridic la standardul pe care mi l-am propus.
Inceputul nu a fost simplu,insa,iesind”…la plimbare” am intalnit o lume fascinanta,un univers care m-a ajutat sa-mi gasesc drumul si-n acest areal.Prin calatoriile mele pe alte taramuri virtuale am cautat poteca spre armonie,iar aceasta am intalnit-o in credinta,in iubire si in nadejde.
In urma cu cateva luni ,din intamplare,iesind “…la plimbare” ,am ajuns intr-un loc feeric,intr-o lume in care m-am simtit atat de bine , incat ,de atunci ,poposesc cu drag ori de cate ori am ocazia in spatiul primitor,plin de naturalete si comori pentru ochi,inima si cuget,trecand pragul blogului “hai la plimbare”.Mereu, vizita mea in acest areal scump sufletului meu s-a incheiat cu un comentariu simplu din care nu putea sa lipseasca un gest firesc ,cel de recunostinta.
Intr-o zi de iarna ,intrand pe blog,am intalnit un comentariu iesit din canoanele obisnuintei.Avea parfum de suflet.Era prima vizita a dumneavoastra ,o vizita care m-a onorat si care m-a determinat sa-i ofer si acestei lumi o parte din mine,avand credinta ca,impreuna,cuget cu cuget,inima cu inima,putem innobila aceasta lume ,aparent rece,cu caldura simtirii.De la acea vizita miraculoasa,incet ,dar sigur,ca prin minune,s-a incropit o relatie de prietenie la care tin foarte mult.
Va multumesc din suflet pentru Premiul Prieteniei!
Cu respect si prietenie,
Ionel Mesaros

Un zambet pe 16 mm

Un zambet pe 16mm

Ce spun femeile cand sunt surprinse asupra faptului...

Englezoaica:
    Darling, daca ma anuntai la timp când vii acasa, s-ar fi putut evita
aceasta situatie, jenanta pentru amândoi !....


Nemtoaica :
Hans, azi ai venit cu patru minute si patruzeci si cinci de secunde mai
devreme acasa. Îmi datorezi o explicatie pentru asta !

Frantuzoaica :
    Jean, ce bine ca ai venit ! Jaques e terminat, nu mai poate...

Suedeza :
    Tu esti, Olaf ? Eu am terminat, ce-i drept, dar Sven ar vrea sa se mai
distreze... Alatura-i-te si tu !

Rusoaica :
      Ivane, tu esti ? În sfârsit, un barbat adevarat ! Înainte sa mi-o
traga, asta n-a fost în stare nici sa ma ia la palme !

Evreica :
    Itzic, tu esti ? Atunci, cine naiba e asta de pe mine ?

Românca :
    Ioane, tu ma crezi mai mult pe mine, sau ochii tai ?

Unguroaica ( în timp ce sare din pat ):
    Ioi, draga !....Nu fi suparat ! O platit înainte !

Cehoaica :
    Pepa, nu te impacienta, draga ! Tocmai am aflat ca, el e noul tau
sef !....

Nevasta de secui :
  No, daca ai baut toata palinca din casa, eu cu ce era sa-l fi servit pe
musafir ?!

Peneş cu arcanul


Pe drumul de costişă ce duce către NATO,
În gândul lui, sergentul zicea c-a-mbulinat-o,
De-o fi să sune goarna, să plece la război,
Că-i sunt dotaţi colegii, cu puşti, din doi în doi,
Aceşti pifani destoinici, mărşăluind cuminţi,
Precum, odinioară, părinţii de părinţi.
În salopete rupte, de să le plângi de milă,
Tanchiştii, trei la număr, târăsc de o şenilă
Ce-o descălţase tancul departe de cazarmă,
La nicio oră după ieşirea la alarmă,
Artileriştii-înjură în timp ce, la fălcele,
Se-nhamă, să urnească un tun din alea grele,
Din urmă, două MIG-uri tractate-s la teren,
Că-n rezervor, se pare, n-au strop de kerosen,
Pe fluviu, în amonte de Giurgiu, abia trec
Trei torpiloare trase spre NATO, la edec,
De marinarii care n-au mai ieşit în larg
De când avea şi stemă drapelul, pe catarg,
Fanfara, încropită dintr-un tambur major
Şi-un trompetist, dă semnul s-o ia mai la picior,
Căci, într-un punct strategic (ce doar pe hărţi există!),
Vrea premierul Oastea s-o treacă în revistă.

Apare premierul, semeţ ca un pandur,
Privind spre militarii de foame rupţi în cur
Şi inima în pieptu-i bătea, mai să i-l spargă,
Văzând pe Gabi Oprea pe o mârţoagă şargă
Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede
Când stele, cu toptanul, pe umerii lui vede,
Cascheta-i era spartă, tunica descusută
Şi-avea mai scurţi nădragii cu douăşcinci la sută,
Lăsând în văzul lumii o gheată scâlciată,
Dar fruntea lui teşită părea încoronată
Cu străluciri de stele primite de pomană,
În scurta-i carieră, de-acest distins Izmană,
Căci bietul om, slab, palid, abia mai poate duce
Opt stele ce, pe umeri, ca soarele străluce.
Se miră Cabinetul, iar premierul, bravul,
Se-nclină la ministru (precum îi e năravul)
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, Găbiţă?”
„Vin tocmai de la Şefu`.” „Şi cum e dânsul? „Criţă.”
„Dar aste stele multe, cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar şeful dumitale, doar nu le-oi fi furat.”
„Şi pentru care fapte?” „Ştiu eu... Cică drept plată
Că am trădat partidul, dar asta prima dată,
Şi am venit la dânsul, cu trădători, cu tot.”
„Dar ce rang ai, Găbiţă?” „Am rang de... mafiot!”

... Discursul de rigoare sfârşindu-l, premierul
Dă încă o dovadă că nu-i lipseşte flerul,
Făcând el spre miniştri un semn cât mai discret,
De-o parte-i şi de alta, întregul Cabinet
Zâmbeşte, la comandă, şi dau toţi cu piciorul
În Oastea umilită, precum întreg poporul...