Mihai Eminescu a murit în 15 iunie 1889, dimineața, în jurul orei 4; în ziua de 17 iunie, a fost însoțit pe ultimul drum de o mulțime de tineri, elevi, numeroși prieteni, adevărați sau închipuiți, nelipsiții curioși, oameni de toate felurile și vârstele. În urma sicriului, au mers Lascăr Catargiu, prim-ministru, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti (fratele mai mic al Elenei Cuza).
Cortegiul înmormântării lui Eminescu, ajuns în dreptul Universității – Un desen de Constantin Jiquidi
Câteva detalii despre ceremonia de înmormântare a poetului le putem afla dintr-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-a trimis-o surorii lui, Emilia Humpel; alături de scrisoare, a pus și o floare de tei de pe sicriul celui ieșit din timp și reintrat „veșnic în timp”, cum scria Zoe Dumitrescu Bușulenga.
Iată ce scria Titu Maiorescu despre atmosfera de la înmormântarea lui Mihai Eminescu:
„Bucureşti, 21 iunie/3 iulie 1889. Emilia dragă, În biserica Sf. Gheorghe-nou coșciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la coșciug și pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale pe Eminescu de la biserică prin Bulevard pînă la cimitirul Bellu, Rosetti, N(…),, Mandrea, Laurianu, Mihăilescu, Eu, Anicuța și vro 600 de școlari și studenți (admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompă), era vremea acoperită, liniștită, nu vînt, nu zgomot,cîteva picături de ploae, vro 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7 ¼. S-a luat de la Primărie un mormînt de veci pentru el; e ceva mai în fund, la dreapta de la tata. Din întîmplare un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj și o piatră pentru mormînt (eu cred că o mare stîncă brută de marmoră cenușie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripția Mihai Eminescu și poate 4 versuri ale lui și un tei în lăutrul grilajului se vor face subscripții.) Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue.
Sâmbătă sara s-a înmormântat Eminescu…”
Fotografie din 1887, în atelierul foto al lui Jean Bieling
Scriitorul, diplomatul și memorialistul Nicolae Petrașcu nota: „Corul intonă Mai am un singur dorpe versurile poetului, făcând o impresie profundă asupra asistenții care plângea toată. Carul modest și simplu, tras de doi cai îmbrăcați în negru și precedat de un singur preot, urmă Calea Moșilor și Calea Șerban Vodă, până la Cimitirul Bellu, unde la orele 7, pe o ploaie măruntă și tristă, corpul fu coborât în mormânt.”
Cortegiul a traversat strada Colței, Piața Universității, Calea Victoriei, Calea Rahovei, dealul Filaretului.
În iulie 1885, fotografie făcută în atelierul lui Nestor Heck din Iași.
„Dacă e puțină bunătate astăzi în noi, dacă prin valurile turburi ale unor timpuri de prefacere, ne-am păstrat cei mai mulți curați și nobili în viața noastră de simțire, aceasta lui i-o datorim”, scria Nicolae Iorga.
Printre monumente funerare somptuoase ce au apărut de-a lungul timpului în cimitirul Bellu, mormântul lui Mihai Eminescu a rămas la fel de simplu și modest și unul din puținele morminte de la Bellu unde mereu și mereu e aprinsă o lumânare și piatra funerară este, indiferent de vreme și vremuri, întotdeauna acoperită cu flori proaspete și colorate.
Mormântul lui Mihai Eminescu, cimitirul Bellu din București | Credit foto: Mira Kaliani
Piatra de la căpătâiul poetului a fost turnată la Paris; pe cruce este un basorelief și o strofă din „Nu voi mormânt bogat”:
„Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag”.
Medalionul de la mormânt îl reprezintă pe poet în ultimii ani ai vieții și a fost sculptat de Ion Georgescu, în 1889.
„Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi”, scria Ion Luca Caragiale, bun prieten cu poetul, o legătură de prietenie ce s-a răcit însă cu timpul. Și totuși, rândurile lui Caragiale scrise la trecerea în veșnicie a lui Eminescu rămân printre cele mai emoționante.
