Cândva, prin anii '80, Dealul Viei Doamnei din localitatea Băsești, județul Maramureș, sălașul nașterii mele, locul unde a fost înălțată Mănăstirea Greco-Catolică, cel puțin pentru copii, a reprezentat un univers mirific, în fiecare anotimp. Primăvara, urcam dealul pentru a culege mesagerii florali ai primăverii și pentru a privi panorama oceanului verde ce împresura în culori de smarald vatra satului, ori seara, de la Teiul Unirii, să privim spre răsărit, luminile Băii-Mari. Vara, mergeam la cules de cireșe, în pâlcul de cetiniș de lângă actuala mănăstire, ori coboram pe văile abrupte ce duceau spre pădurea Tămășești, când eram în căutarea frăguțelor sau a ciupercilor și a altor bunătăți (tinghirele, coarne, zarzăre, prune, pere), cu arome de neîntâlnit azi, ce le găseam prin livada de pe deal, străjuită de un gornic.Toamna mergeam la cules de castane, din cei doi pomi comestibili de lângă lăcașul mănăstirii, ori la " furat" de nuci sau alte fructe autumnale, iar iarna, de lângă cei doi castani comestibili sau de lângă molidul de pe coma măgurei, ne făceam un derdeluș de toată frumusețea, ce se încheia în șoseaua ce ducea la muzeu, acuala Casă Memorială "George Pop de Băsești".
Doamne, ce vremuri frumoase erau! Câtă lumină aveam în suflet și pe chip, peregrinând pe plaiul unde am zărit lumina zile, cuibul copilăriei mele!
Sursa foto: Mănăstirea Greco -Catolică Băsești
