CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

joi, 23 decembrie 2021

Crăciun Fericit!

 


Acum, în pragul Nașterii Domnului, deschideţi uşa şi lăsaţi duhul Crăciunului să vă intre în casă! Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria şi Împlinirea să vă intre în suflet! Deschideţi larg braţele şi îmbrăţişarea voastră caldă, vorba bună şi gândul curat să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi!

Crăciun Binecuvântat! Fam Mesaroș

marți, 5 octombrie 2021

De Ziua Educației

 "Doamnă profesoară, n-ați ieșit la pensie, vi s-a părut:

este o chestiune de vârstă, vă rog, chiar dacă asta v-a durut.
Dumneavoastră îmi predați în continuare, ca-n vremurile de glorii
când lecturile suplimentare, nu erau atât de obligatorii.
Pentru că povesteați ore-ntregi romane unor copii
ce-ar fi vrut să sune de ieșire tocmai a doua zi.
Ne-ați așteptat să trecem odată pe la școală, o știm,
dar nu găseam cuvinte potrivite să vă bucurăm, să vă mulțumim…
Știți, noi mai facem și în viață câte-o greșeală de ortografie
și mai trecem pe curat maculatoarele din copilărie.
De aceea imaginați-va că suntem cu toții la clase:
Deliu, Tocaci, Crăciunescu, Nicolescu, Spiridon, Tănase…
Dumneavoastră povestiți-ne ceva, despre ce vreți.
noi prin sugestii am influențat elevul de serviciu să nu sune de pensie.
Suntem în bănci, cuminți, vă ascultăm, vă sărutăm pe inimă, pe mână…
Pentru că nu pot fi pensionate Limba și literatura română."
Nicolae Alexandru-Vest,
Limba și literatura română

joi, 30 septembrie 2021

Definiția mutațiilor

 


de Octavian Paler

Când lemnul învață să sufere
și să viseze ca oamenii,
se va numi de acum înainte vioară.
Când tăcerea ruginește oglinzile
și sticlește ca un ochi rece de lup,
se va numi de acum înainte singurătate.
Când vântului îi e dor
de pasărea pe care a învățat-o să zboare
și de vara din pâinea tăiată pe masă,
se va numi de acum înainte trecut.

joi, 23 septembrie 2021

Pilda zilei...

 O haită de lupi au atacat o stână și au prins câinele, pe care au vrut sa-l mănânce. Acesta i-a rugat să-l lase în viață, spunând că le va facilita prinderea oilor. Lupii au fost de acord. Timp de aproape un an, ajutați de câine, lupii au mâncat oile. După un timp, rămânând flămânzi, lupii l-au mâncat și pe câine.

La înmormântarea câinelui, lupii discutau ce epitaf să scrie pe piatra funerară și din partea cui să fie semnat. „Din partea prietenilor” ar fi fost exagerat, de vreme ce ei l-au mâncat. În același timp, „din partea dușmanilor” ar fi fost prea mult, pentru c-au colaborat aproape un an la prinderea oilor. Așa că au hotărât să scrie: „din partea colegilor.”
Sursa povestirii: „De prin lume adunate”

sâmbătă, 29 mai 2021

Decalog - Ernest Bernea


1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.

2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

duminică, 25 aprilie 2021

Floriile

 


„Floriile înseamnă cernere. Azi se cerne viziunea ta despre Dumnezeu.

Ce fel de Dumnezeu aștepți să intre azi în Ierusalimul sufletului tău?
Aștepți un Dumnezeu care să te ajute să te războiești cu lumea?
Aștepți un Dumnezeu care să-ți facă dreptate pământească?
Aștepți un Dumnezeu care să-i pedepsească, să-i bată pe ceilalți în numele tău, ca să-ți împlinească ție voia?
Icoana Sărbătorii Floriilor ni-L arată pe Iisus pe asin, cu capul plecat, îngândurat, trist. Nu-L bucură deloc primirea pe care i-au făcut-o ierusalimitenii.
El știe că acești oameni care Îl ridică în slăvi, care-i aduc osanale, care strigă la El cu atâta bucurie, vor fi aceeași oameni care, peste câteva zile, Îl vor pălmui, Îl vor scuipa, Îl vor batjocori, Îl vor înjunghia și Îl vor ucide.
Iisus vede, în inimile ierusalimitenilor, inima schimbătoare a omului care o dată te laudă și te prețuiește, iar apoi te scuipă, te judecă și te bârfește.
Momentul Floriilor are în el ceva minunat, miraculos. Regele Universului, Mesia, Eliberatorul ni se arată în toată măreția și splendoarea Lui.
Iubirea lui Dumnezeu se vede aici în cea mai pură și smerită formă a sa. Azi, de Florii, Iisus este dispus să renunțe la toată puterea Lui, la toată Slava Lui, la toată recunoașterea Lui universală, ca să urce pe cruce din drag, din iubire pentru noi.
Sărbătoarea Floriilor are în ea bucurie, pentru că vom fi și noi alături de ierusalimitenii care strigau: “Osana Celui ce vine întru numele Domnului!” Iisus a venit la noi, a coborât pe pământ pentru fiecare dintre noi.
Totodată însă, e vai și amar pentru că, în această Sărbătoare, este și trădarea noastră, ca oameni, față de Dumnezeu...
Sau aștepți un Dumnezeu care să te elibereze de păcatele tale, de durerea și de suferința ta sufletească?
Aici este marea noastră încercare de Florii. Într-un fel, este o corecție a lentilelor prin care noi Îl privim pe Domnul.
Cum îl primești pe Hristos? Ca pe cel care îți aduce bogăția, ca pe cel care îți aduce o mașină nouă, o casă, vacanțe, un job, ca pe cel care te însoară/mărită, ca pe cel care îți împlinește, precum duhul din lampa lui Aladdin, toate dorințele?
Sau Îl aștepți, Îl primești pe Iisus Hristos, Împăratul Lumii, ca pe Dumnezeul tuturor, ce ne va purta în Veșnicia Lui fericită, și care nu-i din lumea aceasta...?”-Pr. Visarion Alexa

miercuri, 14 aprilie 2021

RostuI lecturii (parabolă)

 






















Am citit o grămadă de cărți, însă pe majoritatea le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului? Iată întrebarea pe care un elev i-o adresă Maestrului său. Acesta nu-i oferi niciun răspuns.

După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea.
— Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul.
Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.
Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Învățătorul, tânărul ucenic luă strecurătoarea și începu să execute absurda operațiune.
Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii. Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare.
Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:
— Mi-e peste putință să car apă cu strecurătoarea. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!
— Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.
„Vezi tu?” continuă Maestrul, „înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om: unul mai bun, renovat.”

joi, 25 martie 2021

Calea spre Lumină

 

Cu voia Domnului, sub un petec de cer, când neobositul soare înaintase până în crugul văzduhului, sorbind cu nesaț, picătură cu picătură, răcoarea de la marginea codrului, în anul 1969, cu trei zile înaintea praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dintr-o dragoste nedeslușită, rod a unui vis ori ba, am zărit lumina zilei întâia oară, intrând, parcă pe furiș, într-o lume zidită din lumini și umbre, amestec de lut și cer, însuflețită de iubire, cenzurată de bun-simț și, uneori, de lipsuri, de cenușiul perioadei de tristă amintire, creionată de urmele pașilor, mânați de vise, pe alocuri, puerile, pe cărări neștiute, căutând să "sfințească" sălașurile atinse, cu lacrimi de izbândă.
Câteodată, roua ochilor dezvăluia zbuciumul sufletesc, plătind obol de pe urma rătăcirilor, însă niciodată nu am sorbit din pocalul cu fiere, de câte ori mi-am îndreptat pașii, ori mi-am întins ițele gândurilor spre locul nașterii mele, o localitate cu circa 300 de "fumuri", veche, datând din anul 1391, asezată la poalele Făgetului, pe doua măguri îmblănite cu pomării, strabătută, de-a lungul, de un firicel de apă, afluent al Sălajului, ce, arareori, în primăvară, când omătul se topea, râulețul își arata "colții", lărgindu-și albia până în ocolurile caselor ridicate în vecinatatea lui, iar, în verile secetoase abia își trăgea răsuflarea, nădușind din pricina uscăciunii, așișderea unui purtător de logos ce și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.
Pe o colină, în miezul așezării Băsești, din ținutul Maramureșului, fusese înălțată biserica, lăcaș de piatră, ridicat de oamenii satului, în frunte cu cel care a sacralizat cu prezența sa acest areal, binecuvântându-l, cu crezul său și cu faptele sale, George Pop de Băsești, omul despre care Iorga scria:"...a fost icoană de trecut, garanție morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului...", în care m-am "înfruptat" din taina botezului, intrând, astfel, în oastea creștină.
Așa a început drumul meu în lume, urmând un periplu sinuos între Alfa și Omega, între "leagăn” și" mormânt", având datoria, după puterea firii, să lupt cu mine însumi pentru împlinire.
Sunt departe de ceea ce am visat. Mai am mult de "șlefuit" ca să mă așez, fără mustrări de conștiință, pe piedestalul numit "OM".
A fi OM înseamnă să cauți mereu să nu te abați de la CALEA CEA DREAPTĂ, de la ADEVĂR și CREDINȚĂ, spre a cunoaște bucuria slavei, Mântuirea. Din păcate, uneori, micimea sufletească mă ținea cam departe de acest ideal nobil. Puterea minții, îngemănata cu cea a inimii, însă puteau face minuni, dacă nu stăteam cu mânile în sân și de credeam că nu există limite de netrecut, ci doar neinspirația temporară de a nu găsi calea spre succes.
Ca să ajung la făgașul mult dorit, m-am izbit de multe ori, altădată, m-am rătăcit. Când am aflat că nimic nu e nou sub soare, vorba Eclesiastului și că imposibilul e o justificare a lipsei de pregătire, nădejdea mi-a dat "aripi" spre a zbura către împlinirea visului.
Știam că o viață sănătoasă, clădită pe principii sădite în cuget și simțiri de măicuța mea, o ființă sfântă pentru mine, văduvă din tinerețe, cu o clarviziune cizelată de osteneala vieții, m-a făcut să simt în paharul cu pelin, gustul mierii, a ambroziei ce descătușează noi energii. Așa am reușit, sub oblăduirea ei, să mă "urnesc" din loc spre împlinire.
Uneori, pașii mi s-au îndepărtat de canoanele firești, mai ales când falsele valori, dictate de ateism și de politica de formare a "omului nou", mizerii ce au avut ca scop mazilirea demnității umane, îndobitocirea, m-au prins în păienjenișul rătăcirilor. Atunci, locul nădejdii fusese luat de disperare, în cel mai fericit caz de cel al speranțelor deșarte, fir cu care mi-am țesut haina existenței, otrăvindu-mi sufletul, debusolându-mă, însă momentele de răscruce: nașterea, botezul, căsătoria, moartea, mai ales plecarea mamei mele la Domnul, în 1993, mi-au cizelat înțelegerea filozofiei vieții.
În lupta ce se ducea în mine, între Lumină si întuneric, între Bine și rău, am triumfat, când mi-am găsit liniștea sufletească, când mi-am fixat idealuri pentru care arma răbdării era letală.
Încerc, mereu, să nu mă leapăd de Adevăr, pentru a nu ma îndepărta de calea de a trăi frumos, spre a dobândi dramul de nădejde care să-mi deschidă Calea spre Lumină!

luni, 8 martie 2021

La Mulți Ani!


 La 4 ani – Mama ştie tot.

La 8 ani – Mama ştie multe.
La 12 ani – Mama nu ştie chiar tot.
La 14 ani – Mama mea nu ştie nimic.
La 16 ani – Mama mea ? Ce ştie ea?…
La 18 ani – Bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii…
La 25 de ani – Posibil ca Mama să ştie ceva despre asta…
La 35 de ani – Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.
La 45 de ani – Precis că Mama poate să mă îndrume…
La 55 de ani – Ce-ar fi făcut Mama în acest caz?
La 65 de ani – De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama…

miercuri, 3 martie 2021

Scriitorul


Scriitorul e scuptorul de cuvinte, ce zămislește "a fi" din "a nu fi".
Ionel Mesaroș

miercuri, 24 februarie 2021

Legenda lui Dragobete...


"Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului.
Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună…"

joi, 28 ianuarie 2021

Viața ca un naufragiu...


Lumea în care trăim e în continuă schimbare, sub toate formele. Instabilitatea e numitorul comun al acestor mutații. Colac peste pupăză, arealul dezbinării capătă proporții greu de imaginat, întărind sentimentul de nesiguranță.

Cine nu are capacitatea de a ține pasul cu schimbările survenite, poate numai visa la revenirea în matca firescului.
În aceste vremuri tulburi, sensul vieții, cel de a trăi frumos, pare o utopie. Doar cel refugiați în sine, atinși de lumina inspirației, pot găsi calea spre sensul pierdut în aceste vremuri de restriște, însă, pentru cei mai mulți dintre noi, întoarcerea spre sine e sinonim cu naufragiul.
Nu sunt dintre cei ce digeră ușor aceste schimbări. De la începutul acestui an, mă simt pe nisipuri mișcătoare. Nu am nicio idee despre ce-mi va rezerva ziua de mâine. Nimic nu mă ajută să fiu mai încrezător, în afara Credinței. Tot edificiul viselor se prăbușește, în lipsa Ei. Speranța, ca o barcă a sălvării, moare ultima, când viața e percepută ca un naufragiu, dar să nu omitem îndemnul lui Voltaire: "...nu trebuie să uităm să cântăm în bărcile noastre de salvare!", adică SĂ TRĂIM!

duminică, 24 ianuarie 2021

Moş Ion Roată şi Unirea



de Ion Creangă.
Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s?
Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru "Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmală, iar tinerii "Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că "umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul"; ba că "face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi", căci, "dacă n-ai carte, n-ai parte", scurtă socoteală; ba că, "de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las' pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!" Ba că "vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale"; ba că "vorba multă, sărăcia omului", şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las' pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă... Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:
- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu... Auzi obrăznicie! Tu ... cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi... Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti... şi tot noi cei horopsiţi!
- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.
În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat "Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.
Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.
- He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?
Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
- Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:
- Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.
Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci "El nu bate cu ciomagul".
Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

marți, 5 ianuarie 2021

40 de citate inspiraționale pentru pasionații de lectură



  1. „Sunt o parte a tot ceea ce citesc.” – Theodore Roosevelt
  2. „O carte adevărată nu este una pe care o citim, ci una care ne citeşte.” – Wystan Hugh Auden
  3. „Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa.” – Fernando Savater
  4. „Lectura este o călătorie interioară!” – Costel Zagan
  5. „Fiecare carte pare că închide in ea un suflet. Şi, cum o atingi cu ochii şi mintea, sufletul ţi se deschide ca un prieten bun.” – Maxim Gorki
  6. „Niciodată doi oameni nu vor citi la fel una şi aceeaşi carte.” -Edmund Wilson
  7. „Dacă nu-ţi place să citeşti, înseamnă că n-ai găsit cartea potrivită.” – J. K. Rowling
  8. „Am citit o carte pe zi si toată viaţa mea a fost schimbată.” – Orhan Pamuk
  9. „Cărţile sunt memoriile sufletelor frământate.” – Valeria Mahok
  10. „O încăpere fără cărţi e ca un trup fără suflet.” – Cicero
  11. „O carte bună nu are niciodata sfârşit.” – R. D. Cumming
  12. „Când înveţi să citeşti, devii liber pentru totdeauna.” – Frederick Douglass
  13. „Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte trăieşte o singură viaţă.” – George R. R. Martin
  14. „Cititorii pot fi împărţiţi în două categorii: aceia care citesc pentru a-şi aminti şi aceia care citesc pentru a uita.” – Wiliam Phelps
  15. „Dacă am citi numai ce citesc alţii, am gândi la fel ca ei.” – Haruki Murakami
  16. „Există crime mai mare decât aceea de a arde cărţile. Una dintre ele este să nu le citeşti.” – Joseph Brodsky
  17. „Lectura este unicul mijloc prin care putem aluneca, uneori involuntar, în pielea, vocea sau sufletul altcuiva.” – Joyce Carol Oates
  18. „Citim ca să aflăm că nu suntem singuri.” – C.S. Lewis
  19. „Să alegi cinci cărți favorite e ca și cum ar trebui să alegi cinci părți ale corpului pe care ți-ar plăcea să nu le pierzi.” – Neil Gaiman
  20. „Arată-mi cărţile pe care le iubeşte şi voi cunoaşte omul mult mai bine decât prin prietenii săi muritori.”  Dawn Adams
  21. „Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.“ – Jorge Luis Borges
  22. „Cărţile bune nu îşi dezvăluie secretul de la început.“ – Stephen King
  23. „Asta e fascinant la cărţi: îţi permit să călătoreşti fără să faci un pas.“ – Jhumpa Lahiri
  24. „Dacă vrei să-mi zici cum este inima unui om, nu-mi spune ce citeşte, spune-mi ce reciteşte.“ – François Mauriac
  25. „Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva.” – Confucius
  26. „Cărţile se ghidează după morală, nu morala după cărţi.” – Theophile Gautier
  27. „Orice început este o continuare, cartea vieţii e deschisă întotdeauna de la jumătate.” – Wislawa Szymborska
  28. „Cărţile m-au învăţat să citesc corect realitatea.” – Mircea Horia Simionescu
  29. „Cărţile, asemeni prietenilor, ar trebui să fie puţine şi bine alese.” – Samuel Paterson
  30. „Unele cărţi par să fi fost scrise nu pentru a învăţa ceva din ele, ci pentru a afla că autorul a ştiut ceva.” – Goethe
  31. „Părinţii ne ajută să devenim oameni, cărţile să rămânem.” – Aurelian Silvestru
  32. „Mă tem de omul unei singure cărţi.” – Sfântul Toma de Aquino
  33. „Carțile sunt făcute pentru oamenii care își doresc să trăiască altundeva.” – Mark Twain
  34. „O carte trebuie să fie ca un topor de gheaţă care să spargă mările îngheţate din sufletul tău.” –Franz Kafka
  35. „Când întâlnești un om cu un personalitate deosebită ar trebui să-l întrebi ce cărți citește.” – Ralph Waldo Emerson
  36. „Cred că viața este precum o carte bună. Cu cât o parcurgi mai mult, cu atât începe să aibă sens.” – Harold Kushner
  37. „Cartea este cea mai bună armă împotriva intoleranței și ignoranței.” – Lyndon Baines Johnson
  38. „Dacă există o carte pe care vrei s-o citeşti dar nu s-a scris încă, atunci trebuie s-o scrii tu.” – Toni Morrison
  39. „O carte este un dar pe care îl poţi deschide iar şi iar.” – Garrison Keillor
  40. „Să nu termini de citit o carte doar pentru că ai început-o.” – John Witherspoon