Ziua Pământului

"Nu vom fi niciodată destul de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul!"-Constantin Brâncuși

Hristos a Înviat

"Era odată un Paști extrem de fericit, acesta a fost Paștile copilăriei mele.

Mi-i amintesc pe bunici cu câtă smerenie și curățenie sufletească se pregăteau pentru acestă sărbătoare. Aveau nevoie de câteva bucate gustoase, de cozonaci și pască, de ouă roșii, de haine curate, adică cele de biserică, dar mai ales de curățenia sufletească. Erau spovediți, împărtășiți, împăcați cu toată lumea, fără invidii de nici un fel, fără pic de înfumurare, cu singura dorință de a se bucura de Lumina Învierii și de a o împărtăși și celor plecați dintre cei vii.

Pentru că mormintele erau pregătite din timp cu flori și lumânări gata să primească lumina de Paști, iar în noaptea Învierii acesta devenea bijuteria satului. Acolo se aduna dragostea pentru cei răposați, în lumina aceea dusă cu grijă să n-o stingă vântul pentru că nu erau candelele zilelor noastre ci doar lumânări de ceară simple și curate.

Apoi dimineața de Paști era una cu totul specială, veneam acasă cu coșul cu merinde sfințite și într-o atmosferă de pace și armonie bunicul pregătea vasul cu apă în care punea un ou roșu, un ban de argint, un fir de busuioc și agheazmă pentru a ne spăla pe față. Urma prima masă cu ceva ușor ca apoi să ne odihnim după slujba lungă din noapte.

Totul avea gust, totul avea culoare, totul avea har, era odată un Paști extrem de fericit!

Apoi au urmat multe alte sărbători de Paști, le știm cu toții, cu haine musai noi, cu pantofi noi, cu mese hiperîmbelșugate, cu exagerări de tot felul, cu mândrie și preamândrie, cu invidie pe cel care are altceva decât altul, cu egoism, cu biserici arhipline dar de fapt cu puține suflete cu adevărat trăitoare în duh și adevăr, cu muzică dată la maxim de diferite coloraturi, cu grătare încinse de parcă doar carnea friptă ar fi elixirul vieții veșnice, cu lipsa credinței în Învierea lui Iisus și mai degrabă cu credința că totul ni se cuvine și că ar mai fi loc de mai mult și mai multe.

Este acum un altfel de Paști și chiar dacă mulți mă veți judeca pentru ce voi spune, spun că acest Paști are puțin gust din Paștile copilăriei mele.

Este trist că nu a răsunat noaptea de cântarea bisericească:”Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”, este trist că nu ne-am atins de Sfântul Epitaf în vinerea mare, că nu ne-am întâlnit la prohodul Domnului, că nu am împărțit lumina celor dragi, vii sau adormiți, dar este teribil de frumos să regăsesc pacea, liniștea și bucuria Învierii lui Iisus din anii în care această sărbătoare se trăia mai mult cu sufletul și mai puțin cu trupul.

E primul an de când m-am mutat în această casă, să tot fie vreo 15, dar e primul an în care mă trezesc în dimineața de Paști și mulțumesc pentru razele timide de soare într-o liniște deplină. E atât de liniște că aud sfârâind tămâia și smirna pe cărbunele încins și doar câteva păsări se bucură cu mine de această armonie. Sunt vesele de parcă simt că Hristos a înviat.

Mulțumesc, Doamne, că azi ai oprit praful de pe ulița noastră care ne umplea plămânii, ochii, nasul și se încăpățâna să intre și în suflete.

E o zi de Paști fără mașini, e o zi de Paști în care se aude doar cântatul cocoșului și ciripitul păsărilor cerului.

Mulțumesc, Hristoase, că ai intrat azi și în odaia mea, în care de multe ori am plâns și am implorat iertare sau ajutor, în care de multe ori am păcătuit, în care am trăit când greu când ușor, în care azi ai coborât aducându-mi Lumina Învierii Tale!

Putem face și din aceste timpuri, timpuri de bucurie, de mulțumire, de recunoștință. Suntem vii și ce poate fi mai de preț decât viața? Cum dar să nu ne bucurăm?

Azi să nu fie nimeni trist, azi să mulțumim că există acestă tehnologie și putem să dăm un telefon și să ne spunem:”Hristos a înviat!”, putem citi orice și oricât, putem asculta muzica dorită în intimitatea casei noastre, putem să ne bucurăm de timp, timpul care nu ne mai ajungea niciodată, putem fi fericiți!

Mulțumesc, Doamne!"- text preluat...

Călușarul de Băsești...

Dansul tradițional popular, Călușarul, este de o mare concentrație spirituală, fiind specific ca formă și conținut băsăștenilor și vetrei lor de obârșie, având un pronunțat rol spiritual, fiindcă împletește armonios muzica cu datina, cu portul și dansul.

Pentru a conserva elementul cultural românesc, George Pop de Băsești și-a dorit un dans autentic românesc, cu care să se prezinte la manifestările Astrei, dar și la alte întruniri și sărbători cu caracter național care aveau rolul de culturalizare și de trezire a conștiinței naționale la poporul românesc din Ardeal.

Călușarul a fost înființat la Băsești în 1905, la inițiativa lui "Badea George". El aduce la Băsești un instructor din zona Alba-Sibiu, care a fost oaspetele lui George Pop vreme de trei luni cât a avut nevoie pentru a învăța pe băsășteni Călușarul...

În anul 1906, dansul a fost reprezentat pentru prima dată în public de ziua lui George Pop de Băsești, fiind condus de dr. Iustin C.Iuga din Cluj.

Primul vătaf a fost Dumitru Pop, apoi Pop Silaghi, ambii cantori la biserică.Un alt vătaf vestit a fost Pop Andrei, zis Andriș, ce a fost și muzeograful Casei Memoriale "George Pop de Băsești", un om deosebit pe care am avut onoarea să-l cunosc. De la dânsul am aflat multe lucruri interesante despre trecutul famililiei Pop de Băsești.

Costumele purtate de călușari au fost făcute în atelierul de la Orăștie de către Elena Hossu Longin, fiica lui George Pop.

E de menționat că în timpul vieții lui Badea George, Călușarul se juca la diferite întâlniri pe care le avea cu oamenii de seamă ai epocii, care îl vizitau.

Dansul Călușarilor are șapte figuri și durează 7 minute. Ele sunt :Bătuta, Rărita, Ciulita, Bota sub picior, Crucea, Ștearsa și Bătuta de două ori cu piciorul drept și de două ori cu dreptul și cu stângul. Pe melodia a doua se fac cinci figuri: dreptul pe stângul și întoarcerea pe dreapta, foarfeca în față, Rărita și Bătuta. Vătaful poartă diagonală tricolor, ceilalți călușari poartă eșarfe albastre, cămăși brodate, brâu, pantaloni albi, ciorapi albi, opinci cu nojițe roșii și trei”boroaște”(clopoței) ,căciuli negre și bastoane. Vătaful are căciulă albă. Numărul dansatorilor este impar 7,9,11,13,etc.

Călușarul încetățenit la Băsești a devenit tradiție și poartă pseudonimul de "Călușarii de Băsești". A fost dansat de toate generațiile și încă se mai dansează și azi la Băsești. Este singura localitate din această parte a Ardealului unde se dansează acest dans adus și încetățenit aici de marele om politic George Pop de Băsești.

Formația de călușari din Băsești a participat la diferite concursuri și festivaluri cum ar fi la Cehu-Silvaniei, Deva(1980), Călușarul Ardelenesc, Târgul de cepe de la Asuaj, Festivalul de la Oțeloaia(1991)etc. Aceasta a fost apreciată și aplaudată pe toate scenele unde a participat în cadrul solemnelor festivități cu caracter artistic, istoric sau cultural.

Sursa: "Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop"(pag.92-93), de dr. Irineu Pop-Bistrițeanul.

Menționez că am identificat în această fotografie pe următorii: Pop Andrei (Andriș), Pop Săndel (fiul învățătorului Pop Dumitru), Dinu Sabadâș, Dinu Remeș, Pop Ioan Ovidiu (colegul meu de clasă, fiul fostului primar Pop Mihai), Pop Traian (poștaș), Pop Mihai(fostul primar), Sabadâș Ioan, Sabadâș Dumitru (poștaș), Moldovan Ioan Gabriel (actualmente preot, fiul preotului Moldovan Vasile), Longin... și Roatiș Traian.
Vă rog , dacă mai îi recunoașteți și pe alții, să-mi scrieți! Mulțumesc!

Linia melodică a Călușarului de Băsești

https://www.youtube.com/watch?v=WSNTyDrkBrE&t=107s

Daniela Pleșca- Căsuța mea...

Florii Binecuvântate!

Marea Sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim are loc în duminica dinaintea Paștilor, ziua fiind cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.

Intrarea Domnului în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat, deși nu purta nici hlamidă împărătească de purpură, nici coroană de aur pe cap, și nu avea nici pază de oști pământești.

Începând cu Ziua de Florii se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor, numită Săptămâna Patimilor , în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Duminica Floriilor îi pregăteşte pe credincioşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de “Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl “petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.

1918 - Cea mai mare pandemie a lumii

"Există un precedent extrem de serios la pandemia pe care o trăim acum, dar el a fost, în linii mari, cam uitat. Sau dacă nu uitat, a devenit lipsit de importanță. În primul război mondial au murit în jur de 20 de milioane de oameni, pandemia de gripă din 1918 a omorât, cel mai probabil, vreo 100 de milioane de oameni. Noi studiem și întoarcem pe toate părțile războiul, dar boala a reușit să treacă cumva sub semnul tăcerii. Războiul îl înțelegem, l-au pornit oamenii, cu boala e ceva mai complicat."

Fraților, există un precedent extrem de serios la pandemia pe care o trăim acum, dar el a fost, în linii mari, cam uitat. Sau dacă nu uitat, a devenit lipsit...

Mărturisiri din vremea pandemiei....

"Cunosc o doctoriță. Prietenă. A învățat la școală de-a rupt și a trăit șase ani la facultate aproape fără bani, învățând pentru o bursă care îi ajungea doar pentru ceva posmagi și mai nimic altceva. Tremura mereu înainte de a se afișa lista cu bursierii, fiindcă, așa, ca la noi, de multe ori bursa asta mergea preferențial la unii cu bani mulți. Care, pe lângă banii cei mulți, mai aveau nevoie de câțiva în plus...

A absolvit cu 9,96 și a primit repartiție, în 1991, la Cuca Măcăii, medic generalist. De familie, cum ar fi. Sătulă să prescrie doftorii pentru diabetici și cardiaci, a hotărât, după doi ani, să plece cu „medicii fără frontiere” în Congo. Să dea o mână de ajutor acolo, unde spera ea să nu uite tot ce-a învățat în școală. Și s-a luptat cu ebola, malaria și încă vreo două chestii adevărate, care bat la cur gripa asta de care ne-am închis toți în case. Ba, la un moment dat, a făcut și ea malarie, dar au scăpat-o ceilalți doctori fără frontiere. Până prin '98 n-am mai știut nimic de ea. Abia atunci m-a sunat, să-mi spună că e bine și că se mărită în Franța, cu un medic fără frontiere, ca ea, că stă acasă o vreme, să nască un prunc fără frontiere, cu care s-a dus, după ce l-a născut, în Nigeria, o altă țară unde-s boli adevărate, nu o gripă ca Covidu'. S-a stabilit în Franța, după vreo cinci ani de Nigeria, unde e și azi, specializată pe boli autoimune sau cumva. Ne mai scriem câte un mail și am ajutat-o, cu câțiva ani în urmă, să-și vândă casa de-aici, după ce i-au murit părinții, să nu mai aibă pentru ce veni în România. Mi-a zis că, după ce va crește Pierre suficient de mare, se va duce din nou, cu bărba-su, să fie medici fără frontiere.

Acuma... Văd postări de rahat de genul: dacă ar fi maică-ta medic sau asistentă și și-ar da demisia în vreme de criză, ce-ai zice, ai mai condamna-o? De ce să nu-și dea demisia medicii, dacă nu LI SE DAU salopete, măști sau mai știu eu ce...

Well, părerea mea: dacă aș fi STAT, nu aș mai angaja niciodată la stat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie; dacă aș fi PRIVAT, nu aș mai angaja niciodată la privat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie. De ce? Pentru că profesia asta, medicina, ca și aceea de dascăl, este una vocațională. VO-CA-ȚI-O-NA-LĂ. N-ai ce să cauți acolo dacă te gândești EXCLUSIV LA TINE. N-ai mască? Te dai peste cap, faci pe dracul în patru și te protejezi cum ai învățat tu la școala aia lungă și îi tratezi pe oameni. Oamenii ăia, spre deosebire de tine, nu au cum să-și dea demisia din boală. DOAR PE TINE te mai au. Și n-ai dreptul să dai bir cu fugiții. Fiindcă nici oamenii ăia disperați, cu boala-n gât, n-au unde să fugă. Și nici nu pot s-o facă. Prin urmare, pandemia cerne. Medici de lichele."

Eugenia Crainic