CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

joi, 19 ianuarie 2023

Poveste cu tâlc!

CAPRA VECINULUI...

... Cică mai demult, odată, într-o vreme-ndepărtată,
Într-un oarecare sat de lume complet uitat...
*Tot trăiau, de ani şi luni, doi prieteni foarte buni Care nu erau bogaţi, dar erau vecini şi fraţi. Unul, fără nicio frică, se numea mereu MITICĂ
Şi avea o casă mică, opt copii şi o pisică,
*Iar al doilea, fără pică, se numea mereu PETRICĂ Şi aşa, din întâmplare, fără nicio supărare,
Avea tot o casă mică, dar n-avea nicio pisică
"Şi n-avea deloc copii - trăia singur zi de zi. Aşadar, precum spuneam şi cu gura mea ziceam, Onorabilul MITICĂ şi stimabilul PETRICĂ Erau fraţi şi buni amici chiar de foarte-foarte mici,
Însă nu erau bogaţi, înstăriţi sau complicaţi
*Ba erau chiar strâmtoraţi şi de griji împovăraţi Şi adesea se-ntâmpla să n-aibă nici ce mânca. Totuşi, într-o zi cu soare, nu ştiu cum, din întâmplare,
Preastimabilul MITICĂ, fără teamă, fără frică,
*A făcut, aşa, deodată, rost de-o capră-adevărată,
Care, pusă rău pe fapte, chiar dădea un pic de lapte.
Şi cum, hotărât, MITICĂ ţinea sincer la Petrică,
*Îi ducea şi lui, voios şi nespus de bucuros, Zilnic, pe la ora 7, câte-o cană brici cu lapte. Curios nevoie mare din urechi până-n picioare, Brusc, Petrică s-a-ncruntat şi-ntr-o zi l-a întrebat:
-Măi, MITICĂ frăţioare, nu că vreau să mă dau mare,
*Dar de unde, măi, nenică, ai tu clar, la o adică, Lapte să-mi aduci şi mie zi de zi cu bucurie?
Eu ştiam -şi ştiam bine!- că eşti mai sărac ca mine!
Fără să mai stea pe gânduri unul, două sau trei rânduri, Nea MITICĂ, bucuros, i-a răspuns politicos:
-Păi, PETRICĂ, măi, frăţie, cum să îţi explic eu ţie? Într-o seară frumuşică, plin de teamă şi de frică,
*Eu, aşa, în felul meu, L-am rugat pe Dumnezeu Să îmi dea şi mie-odată o căpriţă-adevărată...
*Ca să am chiar zi de zi mâncare pentru copii. După cum se vede treaba, chiar nu m-am rugat degeaba!
Dumnezeu nu m-a lăsat şi m-a foarte ascultat, Şi chiar ziua următoare mi-a dat fără ezitare
O nespus de minunată capră foarte-adevărată. Cum îmi merge foarte bine, m-am gândit brusc şi la tine...
*Şi, pus hotărât pe fapte, îţi aduc şi ţie lapte! Deci, de vrei şi îţi convine, fă şi tu la fel ca mine:
Roagă-L brusc instantaneu pe prea bunul Dumnezeu
Să te-ajute şi pe tine - şi-o să vezi că va fi bine! Bineînţeles, PETRICĂ nu l-a crezut pe MITICĂ,
*Dar, zâmbind cu sânge rece, l-a lăsat de tot să plece.
Dup'-aceea, cu mult zel, a-nceput rapid şi el
Să se roage tot mereu hotărât la Dumnezeu. Precis sigur negreşit, Dumnezeu l-a auzit Şi-ntr-o noapte clar precis a venit la el, în vis. Nea PETRICĂ, fericit, I-a zis clar şi lămurit: -Doamne, Doamne, eu-s PETRICĂ!
*Ştiu - vecinul lui MITICĂ. I-a răspuns instantaneu şi îndată Dumnezeu.
Vrei şi tu, aşa, deodată, tot o capră-adevărată?
-Aaa, nu, Doamne!
-Atunci ce vrei, PETRICĂ? Spune fără nicio frică! -Apăi, Doamne, vasăzică, ştii Tu, capra lui MITICĂ
Vreau ca până mâine seară să dispară sau să moară!!!

sâmbătă, 14 ianuarie 2023

Trăiască naţia!

 


„Poveşti sunt toate pe lumea asta…Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme…Ne trezim şi murim cu ele…”~Mihai Eminescu

Să-i dăm lui Eminescu ceea ce i se cuvine: Neuitarea!

De ce avem nevoie de Eminescu?

 


Prin scrierile sale jurnalistice, Eminescu nu a fost doar vocea neamului său, din care Dumnezeu l-a „sorbit cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, ci şi un strălucit analist şi gânditor social, politic şi economic, conturând o linie de gândire nouă, continuată şi adâncită ulterior de mari personalităţi româneşti din interbelic (de la mari cercetători ai specificului naţional până la mari sociologi sau economişti). Însă ceea ce l-a consacrat pe primul mare jurnalist al nostru drept un gânditor de geniu, o voce unică a vremii sale şi, totodată, „un contemporan al tuturor timpurilor” (după cuvintele criticului literar Romul Munteanu) şi drept „conştiinţa noastră cea mai bună” (cum îl descria Noica) este nu doar această nouă direcţie pe care o trasează în sfera cercetării problemelor timpului şi ale societăţii româneşti, cât şi caracterul profund vizionar al scrierilor sale.

În 1941, Simion Mehe­dinți, vorbind despre modul cum Eminescu a purtat în suflet, într-o mă­sură cum nu a mai făcut altcineva, durerea neamului românesc, strivit între marile imperii, avertiza că „numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” Numai strămoşii noştri care l-au urmat pe Eminescu, de la generaţia care a înfăptuit Marea Unire până la martirii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, au iubit cu adevărat România, luptându-se şi jertfindu-se pentru ea, doar aceş­tia i-au cunoscut cu adevărat sufletul, frumuseţea, valoarea ei spirituală şi materială şi au înţeles care sunt primejdiile care îi ameninţă fiinţa.

Doar cei care nu au luat aminte la avertismentele sale i-au cauzat distrugerea. Cunoscând mai bine decât oricine altul realităţile româneşti, marele gazetar a evidenţiat aspecte esenţiale pe care cei aflaţi la conducerea ţării, dacă ar fi iubit România, ar fi trebuit să le aibă la suflet. Fiindcă Eminescu nu a fost tributar vreunui partid sau altuia, vreunei ideologii sau alteia, ci „poporului istoric”, cu a cărui dramă şi cu ale cărui aspiraţii s-a identificat. Astfel, rămânând fidel adevărului neamului său, românul absolut nu a rătăcit calea şi nu s-a lăsat tentat nici de ideile înşelătoare ale vreunei teorii la modă (fie că era vorba de socialism sau de liberalism, faţă de care s-a distanţat critic şi tranşant, în egală măsură), nici de „ispita” puterii sau de interesele de conjunctură, care ajunseseră să domine în politica românească, transformând-o în politicianism şi demagogie.

Sunt câteva mari teme abordate de Eminescu, teme care sunt definitorii pentru realităţile, dar şi nevoile reale ale poporului, pe care l-a iubit până la jertfa de sine, şi ale societăţii româneşti. Îndepărtarea de aceste aspecte, care ţin de fiinţa, drepturile, nevoile şi aspiraţiile neamului românesc, a însemnat alunecarea în servilism, în robie economică şi decadenţă morală, în uitarea de sine şi, în final, în totalitarism. Fiindcă, atunci când un neam nu rămâne loial propriei sale fiinţe şi propriului adevăr, ajunge să se dizolve în abisul unor idei abstracte, importate, ce nu-i sunt potrivite. Pierzându-şi ancora în sine, ajunge să se identifice cu forme şi modele străine, cu preţul propriei falsificări şi al autodistrugerii.

Printre valorile pentru care Eminescu a pledat şi a luptat, esenţiale sunt ridicarea ţăranilor, preţul pus asupra muncii, astfel încât să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor”, reperele identitare şi drepturile românilor din provinciile ocupate, apărarea credinţei, apărarea şi valorificarea tezaurului limbii române, cunoaşterea şi dezvoltarea culturii româneşti ca sursă de identitate, neatârnarea economică. Iar printre pericolele şi tarele asupra cărora a atras atenţia cu intransigenţă şi luciditate sunt demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, împilarea ţăranilor, distrugerea limbii şi a valorilor identitare prin importul şi imitaţia unor forme străine.

Cu privire la ţărani, Eminescu a mărturisit: „Poate e singura chestiune în care am scris cu atâta patimă de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în Orient”. Marele jurnalist a înţeles că, odată cu distrugerea ţăranului şi a lumii sale, şi soarta ţării va fi una fatală: „Ţăranul sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări (sublinierea aparţine lui Eminescu). (…) Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?” (Timpul, 15 ianuarie 1882).

Eminescu s-a dovedit şi un apărător al credinţei şi al Bisericii naţionale, denunţând ireligiozitatea şi decadenţa care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. „Noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului.” De asemenea, el a dez­aprobat ferm intoleranţa religioasă faţă de românii ortodocşi din Transilvania, preluând în articolele sale poziţia Episcopului Melchisedec (un apropiat al Junimii), exprimată în studiul Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, tipărit în 1883: „Domnii, mitropoliţii, episcopii, boierii şi poporul român s-au luptat, au suferit necazuri, exiluri, sărăcie, moarte şi şi-au vărsat sângele pentru ţară şi legea lor; a lor, a naţiunii române, trebuie să rămână onoarea de a o poseda şi pe viitor în toate ramurile existenţei sale în această ţară. Dacă deci voim să rămânem naţiune română, demnă şi respectată în viitor, trebuie să ne păstrăm şi Biserica noastră naţională, ce o am moştenit-o din trecut […], să o apărăm şi să o ridicăm după cum cere demnitatea actuală a naţiunii” (Timpul, 1883).

Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic ne­cruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului. Referitor la progresism şi globalizare, iată ce cuvinte ne adresează marele român parcă nouă, celor de acum: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare” (Timpul, 25 octombrie 1881). „Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată, cu atâta tendența de a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate, orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe” (Timpul, 11 aprilie 1880). „Progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” (Timpul, 24 februarie 1880).

Condeiul marelui gazetar a fost necruţător la adresa demagogiei: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului” (Timpul, 14 ianuarie 1882). „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de îna­intare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie.”

Critica sa aspră s-a îndreptat atât asupra despotismului, cât şi asupra liberalismului moral şi economic dus la extrem, menit să transforme omul într-un individ fără Dumnezeu şi fără patrie, depersonalizat, într-un „instrument de muncă”, distrugând de fapt calitatea muncii unui popor: „Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (elemente neromâneşti, n.n.), lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini.”

Iată de ce poporul român are atâta nevoie să se întoarcă la Eminescu. Pentru a-şi reaminti de sine, a se reancora în adevărul său, în propria realitate şi identitate, a-şi înţelege sufletul şi a-şi recăpăta verticala.

Sursa:  Irina Bazon  https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/de-ce-avem-nevoie-de-eminescu-177440.html?fbclid=IwAR2EtaXopYQivC2UMTyVA84p7Zmz3l1Ti6nUxUtA0jHulbayob1LQT-A3oU

Dor de Eminescu

 


de Licuța Pântia


Ce te uiți, mărite codru,
Spre înaltul cerului,
Nu-ți mai scrie nimeni versuri,
De când Eminescu nu-i?

Haide, uita-ngrijorarea
Este ziua lui și mare-i,
Știe tot ce are suflet,
Că a lui aniversare-i!

Scoate buciumul și sună
Către cele patru zări,
Să auda toți românii
Și cei de prin depărtări!

Și-ntr-un cuget și-o simțire,
Cei de-o limbă, fără seamă,
Ne-om slavi, marele geniu,
România ni-i o mamă!

Și ne-om îndoi genunchii,
Să îi facem plecăciune,
Și l-om pomeni cu toții,
În a noastră rugăciune!

Nu fi trist, mărite codru,
Tatăl poeziei-i sus,
Însă poezia-i spune,
Tot ce a rămas nespus!

El nu-i mort, doar spre odihnă
A urcat la nori-albaștri,
Pe pământ e nepereche,
Sus, luceafăr printre aștri!

În ajunul Zilei Culturii Naționale...



 "Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,

Cum se vor întuneca vremile - singur rămâi."

Viața lui Eminescu, prin ochii lui Nichita Stanescu!

POETUL ,,NECUVINTELOR" DESPRE POETUL ,,NEPERECHE"
”Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţie nenăscuţilor. Eminescu este pur, genuin, un aer curat”, așa-l descrie Nichita Stănescu pe poetul nepereche, atunci când Nicolae Băciuț îl întreabă ce reprezintă Eminescu pentru el.
L-a iubit mult pe Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889). L-a descris și i-a vorbit prin versuri: ’’Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’. Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983), poetul necuvintelor, spunea că fiecare poet are o voce a lui unică, însă pentru el, Eminescu a fost vocea care a trecut de granițele vieții și ale morții, ale fizicului și materialului. S-au întâlnit mereu în profunzimea universului metafizic.
Se povestește despre Nichita Stănescu că, după ce a fost laureat al premiului Herder, a cumpărat flori de aproximativ 5.000 de mărci, după care le-a semănat în fața casei de la Viena în care a locuit Mihai Eminescu. Când s-a întors în țară, poetul ar fi avut probleme cu Securitatea, însă norocul său a fost un jurnalist care a fotografiat florile, astfel având dovada că banii într-adevăr au fost cheltuiți numai pe flori. Atât de mult l-a iubit Nichita pe Eminescu.
În Album Memorial – Nichita Stănescu, există trei poezii dedicate poetului nepereche, în care Stănescu descrie viața lui Eminescu, pe etape, folosindu-se de versuri și cuvinte. Atât de dragi lui!
Iată cele trei poezii dedicate geniului:
~
EMINESCU ADOLESCENT
Cuvânt apăsând pe cuvânt,
ce umbra de codri surâzând!
Gând apăsând pe gând,
ce luceafăr în noapte arzând!
Val înspre val alergând,
ce rază de lună lucind!
Timpul ce mișcă doar timp,
ce frunte de ghimp sângerând!
S-or duce aproape pierind
păsări în vânt,
mai murmurând,
mai scânteind
Dar cine le va fi privind,
mama plângând,
sămânța-nflorind,
cuvânt apăsând pe cuvânt?
~
EMINESCU MATUR
În sine însuși ningea
cu negri fulgi de zăpadă,
fiind el era
o ruptură, o cascadă
El însuși nu mai era el,
felul lui își schimbase felul
cum purgatoriul își schimba-n inel
de aură infernul.
Atâta dragoste si-atâta aspră bunătate
a fost să aiba-n sine el cu sine însuși
că desfăcea orice lăcate
cu plânsul cheilor din plânsu-și.
Altfel, la trup voinic si ager,
cu gene rari la ochi și arse,
era ceva de tot arhaic
în viitorul ce-l parcurse
Apoi el puse palma-i față de iriși
dară prin ea avu vedere
a celor scriși încă nescriși
și văduvilor toți de stele.
~
EMINESCU ULTIM
Peșteră absorbitoare,
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit in sunt.
Tu lumină alergândă
reîntorcându-te acasă
bruscă devenind flămândă
rechemându-și iar mireasa
Ah, suavă recădere
a cuvântului în sine,
cercuri, cercuri de tăcere
absorbind în ea divine
sensuri, sensuri, înțelesuri,
îngustându-se în unghi,
smulgere spre înapoi,
frig al ninsorii rechemat în nori,
urlet și rechemare,
tu!

Nașterea lui Eminescu



de Adrian Păunescu
Ciudată noapte simt că o să fie
și-o să trăznească în dicționar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naște Eminescul nostru iar.
A fost sortit să vină-n cea mai dulce
și-n cea mai sfâșiată dintre țări,
pleca-vor toți ai zilei să se culce
și-l vor primi strămoșii lui călări.
Așa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipotești se naște Eminescu
și-n toată România mame plâng.
La noapte, dintr-un pântec și o slovă,
se naște steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în fața ta, Moldovă,
și mâna mult lovită ți-o sărut.
De-atâtea ori, în vremuri, sfâșiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naște, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.
Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
și, de la Cernăuți și pân’ la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.
În el tresare trist Moldova toată,
toți frații-nstrăinați se regăsesc,
în el o inimă va ști să bată
acum și veșnic, dorul românesc.
În Voroneț s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de frați,
la noapte-n țară va urca un astru,
se naște El, români, vă închinați!