Prin scrierile sale jurnalistice, Eminescu nu a fost doar vocea neamului său, din care Dumnezeu l-a „sorbit cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, ci şi un strălucit analist şi gânditor social, politic şi economic, conturând o linie de gândire nouă, continuată şi adâncită ulterior de mari personalităţi româneşti din interbelic (de la mari cercetători ai specificului naţional până la mari sociologi sau economişti). Însă ceea ce l-a consacrat pe primul mare jurnalist al nostru drept un gânditor de geniu, o voce unică a vremii sale şi, totodată, „un contemporan al tuturor timpurilor” (după cuvintele criticului literar Romul Munteanu) şi drept „conştiinţa noastră cea mai bună” (cum îl descria Noica) este nu doar această nouă direcţie pe care o trasează în sfera cercetării problemelor timpului şi ale societăţii româneşti, cât şi caracterul profund vizionar al scrierilor sale.
În 1941, Simion Mehedinți, vorbind despre modul cum Eminescu a purtat în suflet, într-o măsură cum nu a mai făcut altcineva, durerea neamului românesc, strivit între marile imperii, avertiza că „numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” Numai strămoşii noştri care l-au urmat pe Eminescu, de la generaţia care a înfăptuit Marea Unire până la martirii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, au iubit cu adevărat România, luptându-se şi jertfindu-se pentru ea, doar aceştia i-au cunoscut cu adevărat sufletul, frumuseţea, valoarea ei spirituală şi materială şi au înţeles care sunt primejdiile care îi ameninţă fiinţa.
Doar cei care nu au luat aminte la avertismentele sale i-au cauzat distrugerea. Cunoscând mai bine decât oricine altul realităţile româneşti, marele gazetar a evidenţiat aspecte esenţiale pe care cei aflaţi la conducerea ţării, dacă ar fi iubit România, ar fi trebuit să le aibă la suflet. Fiindcă Eminescu nu a fost tributar vreunui partid sau altuia, vreunei ideologii sau alteia, ci „poporului istoric”, cu a cărui dramă şi cu ale cărui aspiraţii s-a identificat. Astfel, rămânând fidel adevărului neamului său, românul absolut nu a rătăcit calea şi nu s-a lăsat tentat nici de ideile înşelătoare ale vreunei teorii la modă (fie că era vorba de socialism sau de liberalism, faţă de care s-a distanţat critic şi tranşant, în egală măsură), nici de „ispita” puterii sau de interesele de conjunctură, care ajunseseră să domine în politica românească, transformând-o în politicianism şi demagogie.
Sunt câteva mari teme abordate de Eminescu, teme care sunt definitorii pentru realităţile, dar şi nevoile reale ale poporului, pe care l-a iubit până la jertfa de sine, şi ale societăţii româneşti. Îndepărtarea de aceste aspecte, care ţin de fiinţa, drepturile, nevoile şi aspiraţiile neamului românesc, a însemnat alunecarea în servilism, în robie economică şi decadenţă morală, în uitarea de sine şi, în final, în totalitarism. Fiindcă, atunci când un neam nu rămâne loial propriei sale fiinţe şi propriului adevăr, ajunge să se dizolve în abisul unor idei abstracte, importate, ce nu-i sunt potrivite. Pierzându-şi ancora în sine, ajunge să se identifice cu forme şi modele străine, cu preţul propriei falsificări şi al autodistrugerii.
Printre valorile pentru care Eminescu a pledat şi a luptat, esenţiale sunt ridicarea ţăranilor, preţul pus asupra muncii, astfel încât să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor”, reperele identitare şi drepturile românilor din provinciile ocupate, apărarea credinţei, apărarea şi valorificarea tezaurului limbii române, cunoaşterea şi dezvoltarea culturii româneşti ca sursă de identitate, neatârnarea economică. Iar printre pericolele şi tarele asupra cărora a atras atenţia cu intransigenţă şi luciditate sunt demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, împilarea ţăranilor, distrugerea limbii şi a valorilor identitare prin importul şi imitaţia unor forme străine.
Cu privire la ţărani, Eminescu a mărturisit: „Poate e singura chestiune în care am scris cu atâta patimă de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în Orient”. Marele jurnalist a înţeles că, odată cu distrugerea ţăranului şi a lumii sale, şi soarta ţării va fi una fatală: „Ţăranul sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări (sublinierea aparţine lui Eminescu). (…) Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?” (Timpul, 15 ianuarie 1882).
Eminescu s-a dovedit şi un apărător al credinţei şi al Bisericii naţionale, denunţând ireligiozitatea şi decadenţa care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. „Noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului.” De asemenea, el a dezaprobat ferm intoleranţa religioasă faţă de românii ortodocşi din Transilvania, preluând în articolele sale poziţia Episcopului Melchisedec (un apropiat al Junimii), exprimată în studiul Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, tipărit în 1883: „Domnii, mitropoliţii, episcopii, boierii şi poporul român s-au luptat, au suferit necazuri, exiluri, sărăcie, moarte şi şi-au vărsat sângele pentru ţară şi legea lor; a lor, a naţiunii române, trebuie să rămână onoarea de a o poseda şi pe viitor în toate ramurile existenţei sale în această ţară. Dacă deci voim să rămânem naţiune română, demnă şi respectată în viitor, trebuie să ne păstrăm şi Biserica noastră naţională, ce o am moştenit-o din trecut […], să o apărăm şi să o ridicăm după cum cere demnitatea actuală a naţiunii” (Timpul, 1883).
Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic necruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului. Referitor la progresism şi globalizare, iată ce cuvinte ne adresează marele român parcă nouă, celor de acum: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare” (Timpul, 25 octombrie 1881). „Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată, cu atâta tendența de a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate, orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe” (Timpul, 11 aprilie 1880). „Progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” (Timpul, 24 februarie 1880).
Condeiul marelui gazetar a fost necruţător la adresa demagogiei: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului” (Timpul, 14 ianuarie 1882). „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie.”
Critica sa aspră s-a îndreptat atât asupra despotismului, cât şi asupra liberalismului moral şi economic dus la extrem, menit să transforme omul într-un individ fără Dumnezeu şi fără patrie, depersonalizat, într-un „instrument de muncă”, distrugând de fapt calitatea muncii unui popor: „Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (elemente neromâneşti, n.n.), lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini.”
Iată de ce poporul român are atâta nevoie să se întoarcă la Eminescu. Pentru a-şi reaminti de sine, a se reancora în adevărul său, în propria realitate şi identitate, a-şi înţelege sufletul şi a-şi recăpăta verticala.
Sursa: Irina Bazon https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/de-ce-avem-nevoie-de-eminescu-177440.html?fbclid=IwAR2EtaXopYQivC2UMTyVA84p7Zmz3l1Ti6nUxUtA0jHulbayob1LQT-A3oU
