CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

miercuri, 28 septembrie 2016

duminică, 25 septembrie 2016

O zi binecuvântată!


"Avem nevoie să-L găsim pe Dumnezeu, iar El nu poate fi găsit în zgomot şi nelinişte. Dumnezeu este prieten cu liniştea. Priviţi cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în linişte; stelele, luna şi soarele, cum se mişcă în linişte... Avem nevoie de linişte ca să putem atinge suflete."
Maica Tereza

Mintea vs. inimă


"Când mintea învață să tacă, bucuria și frumusețea își află locul. Acordă-ți un moment de liniște. Redu viteza și gustă viața!
Dacă în inimă este pace, în lume este pace. Stai acasă, inimă, și odihnește-te...
Sunt singur cu bătăile inimii mele."

Hrisostom Filipescu

Rugăciune


Rețeta fericirii


„Pentru mine fericirea este momentul în care totul freamătă în noi, se mişcă şi ne învolburează, momentul în care simţi că întreaga lume este cu tine”
„Cu toţii avem nevoie să fim, să gândim, să căutăm o cale de a exista într-o lume în care există şi multă bucurie, dar şi enorm de multă tristeţe. Întregul ţel al vieţii mele a fost acela de a găsi un sens al lucrurilor”, completează acesta.
A găsit sensuri diverse. A înţeles că viaţa noastră este formată din ceea ce gândim şi ceea ce simţim, că unul dintre sesurile vieţii, finalitatea spre care tind toate acţiunile noastre este fericirea: „Fericirea este un sens al nostru şi are sensuri multiple. Pentru mine fericirea este momentul în care totul freamătă în noi, se mişcă şi ne învolburează, momentul în care simţi că întreaga lume este cu tine. Fiecare dintre noi poate avea o formulare a ideii de fericire. Trebuie să facem o diferenţă între bucurie şi fericire. Fericirea este, după opinia mea, un obiectiv, o ţintă, o finalitate a tot ceea ce este fiinţă pe lumea asta, cu diferenţa că o fiinţă umană, dispunând de o raţiune, trăieşte fericirea, sentimentul acesta al satisfactiei depline atât în planul raţional, cât şi în planul afectiv. Bucuria este plăcerea minţii, în timp ce fericirea merge mai adânc, la bază, la fundamentele sufletului, unde putem vorbi de o fericire a spiritului, care înseamnă mult mai mult decât nivelul imediat al gândirii”.
Profesorul consideră că dragostea este o circumstanţă sigură a fericirii şi dă exemplu iubirea adolescentină, ca pe una dintre cele mai marcante experienţe ale vieţii.
„Fericirea este o stare de spirit, o stare în care, vrei, nu vrei, trebuie să intre şi inima şi afectivitatea, profunzimile tale afective, acolo unde este esenţa ta. Dragostea este una dintre circumstanţele fericirii indubitabile. În mintea mea este tot timpul faptul că iubirea adolescenţei este una dintre cele mai marcante experienţe. De ce? Pentru că este momentul în care insul afectiv se trezeşte la viaţă. Mai cred că cea mai mare satisfacţie este aceea când pasiunile tale, înclinaţiile tale îşi găsesc un ecou în ceea ce faci. Asta cred că e adevărata fericire a vieţii”, spune Dulcan.
Nivelul superficial, cu furtunile, nivelul profund, cu pacea. Oamenii introvertiţi, cărora foarte puţine lucruri pe lumea asta le plac sunt cei mai nefericiţi.
Şi totuşi, cum pot fi fericiţi oamenii într-o lume în care stresul, nemulţumirile legate de viaţa profesională sau de cea personală descriu cel mai bine viaţa lor? Profesorul Dulcan consideră că este o chestiune de percepţie.
„Sunt două niveluri la care un om poate să aibă o reacţie de fericire sau de nefericire. Primul este planul personal, dar voi începe cu modelul social. Modelul social poate să-ţi dea satisfacţii sau să nu-ţi dea satisfacţii. Poate să-ţi ofere condiţii de împlinire pe plan profesional sau nu. În cazul modelului social nu prea poţi face mare lucru. Atunci, rămânem la al doilea nivel, nivelul tău personal. Cum văd fericirea orientalii: ei vorbesc despre fericire la nivel de virtuţi. Ei spun că sunt două niveluri. Este nivelul superficial, unde sun toate furtunile care se abat asupra minţii, asupra gândului şi este nivelul profund. Nivelul profund înseamnă pentru ei să-ţi păstrezi acea pace, linişte interioară, indiferent că întâmpini succesul sau eşecul. Omul trebuie să se educe de o asemenea manieră încât să înţeleagă că frica şi spaima care li se prezintă face parte dintr-un nivel comercial care interesează anumiţi indivizi. Noi trebuie să învăţăm că şi în faţa nenorocirilor, dar şi a lucrurilor plăcute trebuie să îmi păstrez un echilibru. În momentul acela, omul nu mai este în bătaia vântului, nu mai este la mâna societăţii, nu mai devine ceea ce vrea societatea să facă din el: o slugă, un nimic, un zero. El îşi păstrează propria lui nişă, propriul lui regat.
Nefericirea este o chestiune de percepţie. Sunt fericit în funcţie de cum percep eu un eveniment; îl percep cu un ecou negativ sau îl percep cu un ecou pozitiv; entuziasmant sau netentuziasmant; deprimant sau, dimpotrivă, extaziant. Fericirea mai ţine şi de structura noastră. Oamenii introvertiţi, cărora foarte puţine lucruri pe lumea asta le plac sunt cei mai nefericiţi. Bucură-te! Uite, ai băut o cafea cu cineva, bucură-te. Tu spui: „Nu pot, e amară”. Păi, fă-o dulce dacă e amară.”
Gândurile noastre sunt responsabile pentru energiile Universului
Gândirea pozitivă nu ne ajută doar pe noi. Profesorul Constantin Dulcan spune că gândurile şi cuvintele noastre sunt încărcate cu energie. Această energie este negativă sau pozitivă, în funcţie de felul în care arată gândurile noastre şi de semnificaţia pe care o au cuvintele noastre.
„Tot ceea ce gândim este sprijinit pe un fundament energetic. În momentul în care gândim frumos, bine, noi emitem un nor de lumini. Noi suntem construiţi din fotoni, din lumină. Numai că nu o vedem, pentru că numărul de fotoni emis este infim. În momentul în care gândim în termeni de iubire, compasiune, iertare, empatie şi recunoştinţă, noi emitem un câmp de energie pozitiv. Acest câmp de energie îmbibă toate celulele noastre. Pe de o parte, modifică chimia noastră. Ele contribuie la sănătate, longevitate, mulţumire, fericire. Invers, sentimentele de ură au un câmp de emisie negru. În momentul în care urâm, suntem violenţi, invidiem, noi îmbrăcăm o haină de doliu. La nivelul creierului nostru corespunde o chimie a substanţelor benefice şi a celor dăunătoare. Dopamina este cea responsabilă pentru sentimentul de fericire. Stresul, în schimb, conduce la îmbolnăvire”, susţine Constantin Dulcan.
Profesorul susţine că un câmp de energie emis de om fie prin cuvinte, fie prin gânduri, poate ajunge în cel mai îndepărtat punct din Univers şi prin influenţa pe care o au pot crea dezechilibre energetice. „În momentul în care eu, prin ceea ce scot pe gură sau gândesc dezechilibrez Universul, el produce catastrofe. El nu este dependent de existenţa mea, dimpotrivă, eu sunt produsul lui, nu el este produsul meu. Ca atare, el se răzbună. Dezechilibrele sunt dure. Toate catastrofele de aici vin”, explică profesorul Dulcan.
„Noi ne putem prelungi viaţa în funcţie de modul în care gândim”
Pe lângă Univers, influenţată de gândirea noastră este şi sănătatea. Sistemul nostru imunitar este, după cum spun japonezii, construit aşa încât noi să putem trăi în jur de 130–140 de ani. Medic de profesie, profesorul Constantin Dulcan spune că modul în care gândim ne poate ajuta să ne prelungim viaţa. Îşi aminteşte episoade din cariera sa medicală, în care persoane care au venit la el să se trateze au reuşit să grăbească vindecarea printr-o gândire pozitivă.
„Noi ne putem prelungi viaţa în funcţie de modul în care gândim. Noi suntem suma tuturor gândurilor şi emoţiilor noastre. Noi emitem pe zi circa 60.000 de gânduri. Cu fiecare gând pe care îl emitem, noi pledăm pentru viaţă sau pentru moarte, pentru sănătate sau pentru boală. Eu am creat clinica de neurologie şi la Craiova şi în Bucureşti, aveam bolnavi cu aceeaşi boală, accident vascular. Eram zilnic obligat să fac vizita cu 30 de oameni după mine. Şi întrebam bolnavii cum se simt. Unul îmi spunea că se simte bine, că va fi şi mai bine. Mă duceam după trei zile, mă uitam la faţa lui, vedeam cum înfloreşte. Altul spunea că nu îi e bine, că l-a durut injecţia, că nu i-a trecut cu pastila pe care i-am dat-o. Acel om mergea prost, rău. Se vedea că e nemulţumit şi nu îi mergea bine nici tratamentul. În clipa de faţă vorbim despre ceea ce se cheamă puterea minţii. Putem, pur şi simplu, să ne modificăm starea de sănătate, comportamentul uman în beneficiul nostru.Acestea sunt lecţiile de ultimă oră pe care ni le dau ştiinţele. Deci, nu trebuie să ne lăsăm speranţa că ne ajută doar o reţetă. Ne ajută reţetele, dar cel mai mare ajutor ni-l dăm singuri. Doctorul nu este Dumnezeu, iar medicina nu este matematică”, explică profesorul Constantin Dulcan.
Inima este corespondentul minţii divine
Având în vedere că oamenii gândesc şi simt, deci au o latură raţională şi una emoţională, l-am întrebat pe Constantin Dulcan dacă, în drumul către fericire oamenii ar trebui să-şi asculte mai mult inima sau să fie mai mult raţionali. Acesta spune că adevărul în cazul marilor decizii care ne pot influenţa în mod semnificativ viaţa stă în inimă. Suntem tentaţi să credem că raţiunea depăşeşte sentimentele, însă lucrurile nu stau deloc aşa. Inima este asimilată de Constantin Dulcan puterii divine, deci, adevărului absolut.
Experienţa mea a fost că de câte ori n-am ascultat inima, n-a ieşit bine. Vorbind în alţi termeni, inima este corespondentul minţii divine. Deci, acolo e adevărul. În creier este doar un calcul al circumstanţelor, pe care tu nu le ştii. Eu gândesc că dacă merg acum pe stradă n-o să mă întâlnesc cu un obstacol peste care să nu pot trece dar, când ies acolo, nu e aşa. Asta este partea raţională. Deci, adevărul stă în inimă. Ascultă-ţi inima. Sentimentul este cel care rămâne, raţiunea se pierde. Memoria e scurtă la nivel raţional. La nivel afectiv memoria e mult mai lungă. De aceea, experienţele care te marchează în viaţă nu le uiţi, indiferent că sunt bune sau rele”, afirmă acesta.
Bineînţeles, în contextul unei vieţi sociale, raţiunea are rolul ei. Constantin Dulcan admite că a-ţi asculta inima nu înseamnă a renunţa la serviciu pentru că inima nu vrea asta: „Încă o dată, nici o parte, nici alta nu trebuie dusă la extrem. Linia de mijloc este linia de aur. Adică, trebuie să şi gândeşti. Sunt lucruri pe care nu le poţi face decât cu raţiunea, fără îndoială”.
Fericirea se naşte în interiorul nostru, în inimă. Fericirea este un sentiment venit de dincolo de raţiunea umană. Aşa cum am spus mai sus, profesorul Constantin Dulcan admite că inima este conrespondentul minţii, raţiunii divine. Astfel, o cale către găsirea fericirii este credinţa şi recunoştinţa faţă de Creator, dar şi faţă de creaţiile sale – ceilalţi oameni, animale, natură.
Pentru fericire este foarte important să fim recunoscători pentru că existăm. Am apucat încă o zi. Atâţia alţii nu mai apucă ziua aia. Fii recunoscător lui Dumnezeu că exişti, fii recunoscător pentru părinţii tăi că te-au crescut, fii recunoscător celor de pe urma cărora tu citeşti o carte bună, înveţi, fii recunoscător celor datorită cărora porţi hainele pe care le porţi, că le-au creat ei. Şi să te întrebi ce poţi să faci tu pentru ei. Uite, eu sunt medic bun, pot să îi vindec. Atunci, toate lucrurile vor fi la un alt nivel. Sigur că suntem diferiţi, că cel care mătură strada are altă fericire decât fericirea mea, dar  asta nu înseamnă că eu am dreptul să îl dispreţuiesc, pentru că eu nu pot trăi fără el”, spune Constantin Dulcan.
Reţeta fericirii prescrisă de medicul Constantin Dulcan
Profesorul Constantin Dulcan consideră că starea de fericire poate fi obţinută de oricine. Sfaturile sale pentru oameni se referă la atitudinea pe care aceştia o adoptă faţă de propria persoană şi faţă de viaţă în general. Toţi oamenii ar trebui să fie împăcaţi cu ei înşişi, să accepte că sunt diferiţi şi că fiecare om are dreptul la deminitate şi respect şi să înţeleagă că sunt veniţi pe lume cu un scop. Depinde de ei să descopere acea chemare. Păstrarea în suflet a unui ideal, gândurile pozitive şi, cel mai important, credinţa – sub orice formă ar fi ea – sunt, de asemenea, elemente din reţeta fericirii dată de medicul Constantin Dulcan pacienţilor săi:
„Concluzia mea este că fericirea este un drept natural, pe care îl am prin faptul că exist şi cel mai bun reper pentru a avea linişte şi pace interioară este să ştii că dincolo de tine există o raţiune care te protejează. Eu lucrul ăsta l-am învăţat singur. Sigur că la ţară, în copilările, mama mă ducea la Biserică. Dar experienţa mea, căutările mele, m-au făcut să simt asta, să experimentez şi să ştiu că există Dumnezeu. Pe mine nu mă pot convinge nici toţi marxiştii lumii, toţi capitaliştii că venim din maimuţe. Pentru că de când e maimuţa maimuţă ea nu s-a transformat în om. Şi dacă din întâmplare maimuţa aia s-a tranformat în om, înseamnă că există o raţiune care vine din alt plan şi iată demonstraţia divinului. Dacă materia evoluează, înseamnă că e raţională. Vin fizicienii şi spun că atomul acela nu are raţiune. Păi dacă el nu are şi eu am, eu de unde am? Înseamnă că sunt eu încă ceva, un spirit. Atunci, de unde vine spiritul? Dacă corpul meu fizic este format numai din atomi neutri, de unde gândirea? De unde sentimentele? Înseamnă că e altceva pus în materie”, susţine Constantin Dulcan, care expune această teorie a unei raţiuni superioare care guvernează tot ce este prezent pe acestă lume în toate cărţile sale.
sursa gandul.info

Perfecţiunea

”Perfecțiunea lumii este întotdeauna pe măsura perfecțiunii spiritului care o contemplă. Omul bun își găsește și pe pământ propriul său paradis, iar cel rău simte deja aici iadul propriu.”

Heinrich Heine

Femeia


"Femeia este singurul lucru care contează şi afirm asta ştiind că destui vor strâmba din nas. Pielea ei ştie toate limbile fericirii universale, lipit de ea, ca de ţărână, înţelegi constelațiile, raiul şi iadul, bucuria şi nefericirea; femeia, domnilor, pentru a nu vă plictisi, femeia, cu pielea ei care vă învaţă alfabetul orbilor, cu mereu întoarsele ceşti ale sânilor în care voi nu ghiciţi niciodată nimic, femeia, cu toată argintăria surâsului său, cu goliciunea ei, care umple universul, este singurul lucru care contează domnilor."
Lucian Avramescu

Interviu cu Dumnezeu


de Octavian Paler
Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Rugăciunea mulțumirilor


de Arsenie Boca
Îti mulțumesc, Doamne!
Îti mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine!
Îti mulțumesc că am pe masă o pâine!
Îti mulțumesc pentru stropii de ploaie,
Pentru fructe, păsări, flori,
Pentru soarele care răsare în zori,
Pentru cerul cu licăr de stele,
Pentru toate zilele vieții mele,
Pentru firul de apă izvorât din fântâna,
Pentru harul ce-mi poartă a mea mână
Pe-arcuș de vioară, pe pânza, pe piatră,
Pentru viersul ce curge din mine spre Cer!
Mulțumesc pentru omul blajin și sincer!
Mulțumesc pentru haina pe care o port,
Pentru tot ce mă doare și, totuși, suport!
Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,
Pentru toate încercările vieții mele!
Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște!
Îtț mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște!
Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,
Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Unui prieten


"Aşa să faci, iubitul meu Prieten: cere-ţi singur dreptul asupra ta, iar timpul care până acum ţi-era luat sau răpit sau părăduit, adună-l şi păstrează-l! Convinge-te că aşa este, cum îţi scriu: unele frânturi de timp ne sunt luate, altele se duc, altele se pierd. Cel mai ruşinos este însă să pierzi timpul din nebăgare de seamă. Gândeşte-te bine: mare parte din viaţa noastră se scurge făcând rău; cea mai mare parte, nefăcând nimic; toată viaţa, făcând altceva decât ar trebui.
Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea are în puterea ei viaţa care a trecut. Atunci, iubitul meu Prieten, fă întocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai puţin la cheremul viitorului, dacă te vei înstăpâni pe prezent. De la o clipă la alta, viaţa se trece. Nimic nu ne aparţine, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpânire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. Oamenii sunt atât de nesăbuiţi încât primesc să le fie puse la plată bunuri de nimic, fără nicio valoare, şi care, oricum, pot fi înlocuite, dar nimeni nu se gândeşte că ar trebui să fie dator pentru timpul primit, cu toate că este singurul lucru pe care nici măcar un om plin de recunoştinţă nu l-ar putea da îndărăt.
Vei întreba poate cum mă port eu însumi, care-ţi dau sfaturile acestea. Îţi voi spune deschis: îmi ţin cu grijă socotelile de om risipitor, dar atent. Nu pot spune că nu pierd nimic, pot spune însă ce anume pierd şi din ce pricină şi în ce fel; îţi pot explica motivele sărăciei mele. Mi se întâmplă însă ca celor mai mulţi dintre oamenii care nu din vina lor au căzut în sărăcie: toţi sunt gata să le găsească scuze, nimeni nu îi ajută. Şi atunci? Nu-l socotesc sărac pe cel căruia îi este de ajuns ce i-a rămas; prefer însă ca tu să-ţi păstrezi ce este al tău şi să începi la momentul potrivit. Căci, după cum spune o vorbă de-a strămoşilor noştri, <>; pe fundul sacului nu rămâne doar ce-i mai puţin, ci şi ce este mai rău. Rămâi cu bine!"

Seneca

Dumnezeu vs. ştiinţă?


de Albert Einstein
Într-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie… Profesorul ateu îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
-Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
-Da, domnule, spune studentul. 
-Deci, crezi în Dumnezeu?
-Cu siguranţă.
-Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun. 
-E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
-Da.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Se gândeşte puţin.
- Uite o problema pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
-Da, domnule. Aş încerca. 
-Deci, eşti bun.
-N-aş spune asta.
-Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă daca ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu… 
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continua. 
-El nu ajuta, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace. 
-Nu poţi răspunde, nu-i aşa?
El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
-Hai să o luam de la capăt, tinere! Dumnezeu e bun?
-Păi…, da, spune studentul.
-Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta întrebare.
-Nu!
-De unde vine Satana? 
Studentul ezita. De la Dumnezeu. 
-Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, exista rău pe lume? 
-Da, domnule. 
-Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect? 
-Da.
-Deci cine a creat răul?
Profesorul a continuat. 
-Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde. 
-Exista pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foieşte jenat. 
-Da.
-Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
-Cine le-a creat? 
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi. 
-Spune-mi, continuă el adresându-se altui student, crezi în Iisus Hristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos. 
-Da, domnule profesor, cred. 
Bătrânul se opreşte din mărşăluit.
- Ştiinţa spune că ai cinci simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Iisus? 
-Nu, domnule. Nu L-am văzut. 
-Atunci, spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Iisus al tău? 
-Nu, domnule, nu l-am auzit. 
-L-ai simţit vreodată pe Iisus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
-Nu, domnule, mă tem că nu.
-Şi totuşi crezi în el? 
-Da. 
-Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
-Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
-Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţa.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare. 
-Domnule profesor, există căldură?
-Da .
-Şi există frig? 
-Da, fiule, există şi frig. 
-Nu, domnule, nu există. 
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice. 
-Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi caldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.
Vedeti, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa e învăluită în tăcere. 
Undeva, cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
-Dar întunericul, profesore? Există întunericul? 
-Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric? 
-Din nou răspuns greşit, domnule. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate există lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun. 
-Ce vrei să demonstrezi, tinere?
-Da, domnule profesor. Vreau să spun că premisele dumneavoastră filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. 
-Greşite? Poti explica în ce fel?
-Lucraţi cu premisa dualităţii, explica studentul… Susţineti că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, stiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea doua. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă? 
-Dacă te referi la procesul evoluţiei, tinere,da, evident că da.
-Aţi observat vreodată evolutia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul.
-Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavoastră nu predaţi studenţilor ceea ce aţi observat, ci doar ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de stiinţă sau predicator?
Clasa murmură
Studentul tace până când emoţia se mai stinge. 
-Ca să continuăm demonstraţia pe care o faceaţi adineori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer. 
Studentul se uita în jurul său, în clasă.
- E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavoastră, domnule?
Acum clasa e cufundată în tăcere. 
Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. In fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde. 
-Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu…. 
-Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continua studentul. Acum, domnule, există răul?
Acum, nesigur, profesorul răspunde: 
-Sigur că există. Il vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
- Răul nu există, domnule, sau cel putin nu exista în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista căldura sau ca întunericul care apare când nu exista lumina. 
Profesorul s-a aşezat. 
Studentul era Albert Einstein.

joi, 22 septembrie 2016

joi, 8 septembrie 2016

Maria


de Vasile Neagu-Scânteianu
Cu un surâs faci viaţa mai bogată,
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei
Şi toamna te pândeşte pe alei-
Tu- n suflet mai ai vara strânsă roată!
Misterul vârstei nu ţi se arată,
Când răspândeşti în jurul tău scântei,
Cu un surâs faci viaţa mai bogată-
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei!
În suflet eşti şi tu o preacurată,
Şi dragă ai rămas ochilor mei,
Eşti doar femeie simplă- ntre femei,
Dar în tandreţe eşti nemăsurată-
Cu un surâs faci viaţa mai bogată!

Baladă pentru prieteni

Richard Clayderman - Autumn Leaves

OPRIȚI ACEASTĂ FRUNZĂ



de Adrian Păunescu
Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
Întreaga roată a lumii şi fiecare pom
O simt că mi se rupe din sânge şi din carne
Şi mi se face milă de lume şi de om.
Şi mi se face milă de mine şi de tine
Şi frunza care cade mă-nebuneşte iar
Şi-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puţin mai bine
Şi mi se desfrunzeşte pe trup un calendar.
Şi nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade în dulce hodoronc
Şi nu mai am putere şi nu mai am cuvinte
Şi fiecare fibră răsună ca un gong.
Opriţi pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
Destul cu-atâta ceață şi oameni neciteţi
Opriţi această frunză de foc ce mă condamnă
Să ştiu măsura scurtei mele vieţi.

Oricum...


"Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti... Iartă-i, oricum! Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse... Fii bun, oricum! Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi... Caută succesul, oricum! Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela... Fii cinstit şi sincer, oricum! Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi... Construieşte, oricum! Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi... Fii fericit, oricum! Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine... Fă bine, oricum! Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns... Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum! La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu... N-a fost niciodata între tine şi ei, oricum."
MAICA TEREZA

Sfat pentru prieten


"Aşa să faci, iubitul meu Prieten: cere-ţi singur dreptul asupra ta, iar timpul care până acum ţi-era luat sau răpit sau părăduit, adună-l şi păstrează-l! Convinge-te că aşa este, cum îţi scriu: unele frânturi de timp ne sunt luate, altele se duc, altele se pierd. Cel mai ruşinos este însă să pierzi timpul din nebăgare de seamă. Gândeşte-te bine: mare parte din viaţa noastră se scurge făcând rău; cea mai mare parte, nefăcând nimic; toată viaţa, făcând altceva decât ar trebui.
Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea are în puterea ei viaţa care a trecut. Atunci, iubitul meu Prieten, fă întocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai puţin la cheremul viitorului, dacă te vei înstăpâni pe prezent. De la o clipă la alta, viaţa se trece. Nimic nu ne aparţine, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpânire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. Oamenii sunt atât de nesăbuiţi încât primesc să le fie puse la plată bunuri de nimic, fără nicio valoare, şi care, oricum, pot fi înlocuite, dar nimeni nu se gândeşte că ar trebui să fie dator pentru timpul primit, cu toate că este singurul lucru pe care nici măcar un om plin de recunoştinţă nu l-ar putea da îndărăt.
Vei întreba poate cum mă port eu însumi, care-ţi dau sfaturile acestea. Îţi voi spune deschis: îmi ţin cu grijă socotelile de om risipitor, dar atent. Nu pot spune că nu pierd nimic, pot spune însă ce anume pierd şi din ce pricină şi în ce fel; îţi pot explica motivele sărăciei mele. Mi se întâmplă însă ca celor mai mulţi dintre oamenii care nu din vina lor au căzut în sărăcie: toţi sunt gata să le găsească scuze, nimeni nu îi ajută. Şi atunci? Nu-l socotesc sărac pe cel căruia îi este de ajuns ce i-a rămas; prefer însă ca tu să-ţi păstrezi ce este al tău şi să începi la momentul potrivit. Căci, după cum spune o vorbă de-a strămoşilor noştri, <>; pe fundul sacului nu rămâne doar ce-i mai puţin, ci şi ce este mai rău. Rămâi cu bine!"

Seneca

Maica Domnului...


Maica Domnului nu L-a purtat numai în pântece pe Domnul Hristos, ci L-a purtat şi în inima ei, şi de inima ei nu S-a despărţit niciodată Fiul său, Domnul Hristos. O mamă este mamă pentru veşnicie, nu pentru vremelnicie.Niciodată nu i se va lua unei mame calitatea de mamă. Şi nu e mamă numai când îl poartă pe copilul său în pântece, ci e mamă pentru totdeauna, pentru veşnicie.
Aşa e şi Maica Domnului, mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dacă nu-L mai poate purta în pântece şi nu-L mai poartă de fapt în pântece, îl poartă în inima ei şi de inima ei niciodată nu S-a despărţit Domnul Hristos.
Arhimandrit Teofil Părăian

La Mulţi Ani!


vineri, 2 septembrie 2016