Cu voia Domnului, sub un petec de cer, când neobositul soare înaintase până în crugul văzduhului, sorbind cu nesaț, picătură cu picătură, răcoarea de la marginea codrului, în anul 1969, cu trei zile înaintea praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dintr-o dragoste nedeslușită, rod a unui vis ori ba, am zărit lumina zilei întâia oară, intrând, parcă pe furiș, într-o lume zidită din lumini și umbre, amestec de lut și cer, însuflețită de iubire, cenzurată de bun-simț și, uneori, de lipsuri, de cenușiul perioadei de tristă amintire, creionată de urmele pașilor, mânați de vise, pe alocuri, puerile, pe cărări neștiute, căutând să "sfințească" sălașurile atinse, cu lacrimi de izbândă.
Câteodată, roua ochilor dezvăluia zbuciumul sufletesc, plătind obol de pe urma rătăcirilor, însă niciodată nu am sorbit din pocalul cu fiere, de câte ori mi-am îndreptat pașii, ori mi-am întins ițele gândurilor spre locul nașterii mele, o localitate cu circa 300 de "fumuri", veche, datând din anul 1391, asezată la poalele Făgetului, pe doua măguri îmblănite cu pomării, strabătută, de-a lungul, de un firicel de apă, afluent al Sălajului, ce, arareori, în primăvară, când omătul se topea, râulețul își arata "colții", lărgindu-și albia până în ocolurile caselor ridicate în vecinatatea lui, iar, în verile secetoase abia își trăgea răsuflarea, nădușind din pricina uscăciunii, așișderea unui purtător de logos ce și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.
Pe o colină, în miezul așezării Băsești, din ținutul Maramureșului, fusese înălțată biserica, lăcaș de piatră, ridicat de oamenii satului, în frunte cu cel care a sacralizat cu prezența sa acest areal, binecuvântându-l, cu crezul său și cu faptele sale, George Pop de Băsești, omul despre care Iorga scria:"...a fost icoană de trecut, garanție morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului...", în care m-am "înfruptat" din taina botezului, intrând, astfel, în oastea creștină.
Așa a început drumul meu în lume, urmând un periplu sinuos între Alfa și Omega, între "leagăn” și" mormânt", având datoria, după puterea firii, să lupt cu mine însumi pentru împlinire.
Sunt departe de ceea ce am visat. Mai am mult de "șlefuit" ca să mă așez, fără mustrări de conștiință, pe piedestalul numit "OM".
A fi OM înseamnă să cauți mereu să nu te abați de la CALEA CEA DREAPTĂ, de la ADEVĂR și CREDINȚĂ, spre a cunoaște bucuria slavei, Mântuirea. Din păcate, uneori, micimea sufletească mă ținea cam departe de acest ideal nobil. Puterea minții, îngemănata cu cea a inimii, însă puteau face minuni, dacă nu stăteam cu mânile în sân și de credeam că nu există limite de netrecut, ci doar neinspirația temporară de a nu găsi calea spre succes.
Ca să ajung la făgașul mult dorit, m-am izbit de multe ori, altădată, m-am rătăcit. Când am aflat că nimic nu e nou sub soare, vorba Eclesiastului și că imposibilul e o justificare a lipsei de pregătire, nădejdea mi-a dat "aripi" spre a zbura către împlinirea visului.
Știam că o viață sănătoasă, clădită pe principii sădite în cuget și simțiri de măicuța mea, o ființă sfântă pentru mine, văduvă din tinerețe, cu o clarviziune cizelată de osteneala vieții, m-a făcut să simt în paharul cu pelin, gustul mierii, a ambroziei ce descătușează noi energii. Așa am reușit, sub oblăduirea ei, să mă "urnesc" din loc spre împlinire.
Uneori, pașii mi s-au îndepărtat de canoanele firești, mai ales când falsele valori, dictate de ateism și de politica de formare a "omului nou", mizerii ce au avut ca scop mazilirea demnității umane, îndobitocirea, m-au prins în păienjenișul rătăcirilor. Atunci, locul nădejdii fusese luat de disperare, în cel mai fericit caz de cel al speranțelor deșarte, fir cu care mi-am țesut haina existenței, otrăvindu-mi sufletul, debusolându-mă, însă momentele de răscruce: nașterea, botezul, căsătoria, moartea, mai ales plecarea mamei mele la Domnul, în 1993, mi-au cizelat înțelegerea filozofiei vieții.
În lupta ce se ducea în mine, între Lumină si întuneric, între Bine și rău, am triumfat, când mi-am găsit liniștea sufletească, când mi-am fixat idealuri pentru care arma răbdării era letală.
Încerc, mereu, să nu mă leapăd de Adevăr, pentru a nu ma îndepărta de calea de a trăi frumos, spre a dobândi dramul de nădejde care să-mi deschidă Calea spre Lumină!
