CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

joi, 24 iunie 2010

miercuri, 23 iunie 2010

"GÂNDUL LA DELFINI"

de Ana Blandiana



















Gândul la delfini este pentru mine întotdeauna o soluţie totdeauna eficientă de a ieşi dintr-o deprimare, de a depăşi o tristeţe, de a uita o deziluzie, gândul la delfini este recurgerea terapeutică la basm, un basm care are imensul merit de a se petrece - oricât de inexplicabil - în realitate. Simplul fapt al existenţei lor îmi este un argument suficient pentru a putea continua, pentru a nu repudia un univers care a fost în stare să-i nască şi îşi poate permite să-i păstreze. Inteligenţi şi buni, frumoşi şi veseli, ei sunt fericiţi fără a face pe alţii să sufere şi triumfători nu prin rezultanta unui raport sălbatec de forţe, ci prin comparaţie calmă şi răspuns nemăsluit. Ei au umor şi au graţie într-o lume care are numai pofte şi necesităţi; ei se joacă şi se bucură într-o natură unde totul se zbate şi se luptă; ei sunt naivi şi serviabili într-un univers în care aceste calităţi sunt batjocorite şi aceste merite, demne de dispreţ.
Nu sunt tipici şi nu sunt reprezentativi, dar sunt simbolici şi infinit dătători de speranţă, sunt singurele făpturi vii pe care mi le pot imagina intrând în paradis fără istmul umilitor al purgatoriului.
I-am văzut în toată strălucirea libertaţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua. Era ca un dans deşfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi - încă mai mult - cu noi înşine. Ne simţeam împăcaţi şi buni, dezinteresaţi şi fericiţi, fericiţi şi flataţi că nouă ni se adresează acea extraordinară BUCURIE, acel MIRACOL . Pentru că nici o clipă nu m-am îndoit că ei, delfinii, se bucurau că-i privim şi, dincolo de plăcerea în sine, jocul lor se hrănea şi din altruismul plăcerii pe care ne-o ofereau nouă, din enormul DAR pe care ni-l faceau astfel. Am verificat această impresie urmărind un spectacol pregătit la delfinariu şi descoperind, în ceea ce pentru un spirit opac ar fi putut fi o dresură de delfini, infinit de complexa relaţie între omul care comanda jocul şi delfinii care îl executau, bucurându-se de el şi bucurându-se în acelaşi timp de bucuria pe care ştiau că i-o fac lui (şi nouă, celor care îi priveam), un fel de joc secund în care ei, copilăroşii, se jucau ca să-l facă fericit pe copilul ce le era stapân şi pe copiii ce le erau spectatori, din plăcere pură şi din altruism.
La vechii greci a omorî un delfin era la fel de grav cu a omorî un om, căci delfinii erau socotiţi foşti oameni care şi-au părăsit cetăţile pentru a locui în mare, fără a-şi părăsi şi obiceiurile omeneşti, obiceiurile unei umanităţi ideale, revolute. De aceea, gândul la delfini este gândul la o lume mai bună, la o natură mai blândă, la un univers mai frumos, la basmele cu binele care învinge, la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinări înduioşate de delfini.

marți, 15 iunie 2010

Cele zece fericiri




Fericită sunt când curg cuvinte de dragoste
prin degetele mele spre tine;

fericită sunt când privirea mea se umple
de strălucirea prezenţei tale în viaţa mea;

fericită sunt când braţele mele te cuprind
în aripi albe de îngeri transformându-se;

fericită sunt când buzele tale de miere
mă descifrează fără grabă, tăcut;

fericită sunt când ascult muzica înaltă
a sferelor printre care tu respiri sfânt aer;

fericită sunt când dansez cu valuri de rochie
în jurul tău, fascinându-te;

fericită sunt când faci dragoste cu mine
tandru zburând deasupra acestei lumi;

fericită sunt când îmi închid ochii în meditaţie
şi-mi asez mâinile a rugă, slăvind iubirea;

fericită sunt când petale de flori mă înconjoară,
delicat mă parfumează, una cu ele devin;

fericită sunt când marea, cerul şi pădurea
oglindă îşi găsesc în femeia ce sunt!

P.S.Poezia a fost preluata cu acceptul Siminei,de pe blogul:"Poezia iubirii".
Poezia ii apartine Siminei ,o poeta extrem de talentata si prolifica,pe care am intalnit-o in spatiul virtual in urma cu 5 luni.Ii multumesc si pe aceasta cale pentru acceptul pe care mi l-a oferit!

vineri, 11 iunie 2010

Ultimul clopotel


Azi,11 iunie 2010, a fost un moment deosebit de emotionant pentru fiul meu ,Alex:A fost ultima lui zi de scoala din ciclul primar.
Inainte de festivitatea de inchidere ,copiii din clasa a IV-a C de la Scoala "Octavian Goga" din Satu Mare,sub indrumarea doamnei invatatoare Feher Adela si a viitoarei lor diriginta,doamna Iura Ioana, ne-au delectat cu un spectacol incantator,pret de doua ore,dupa care copiii si parintii au participat la o petrecere dedicata acestui eveniment memorabil.
Trebuie sa marturisesc ca si eu ,la fel ca si ceilalti parinti ,am trait acest eveniment la intensitate maxima.
Despre ce s-a intamplat azi in ultima zi de scoala ,dupa ce copiii si-au luat ramas-bun de la doamna invatatoare,e de prisos sa scriu ceva pe aceasta tema,mai bine las totul pe seama unor poze care cred ca ilustreaza perfect starea de spirit a participantilor!


Vacanta placuta!

marți, 8 iunie 2010

Petale de suflet...




Ana privea gânditoare peste umărul timpului, la anii prunciei ei. Undeva, departe, ca printr-un voal arămiu, zărea anotimpul în care se născuse. Aromele strugurilor copţi şi foşnetul frunzelor ruginii încă îi stăruiau ca amintiri vii. Şi ploile de toamnă, de asemeni, cu tot cu frigul şi noroiul de pe ghetele mereu umede, le resimţea de parcă ar fi fost aievea...
Gustul nucilor abia căzute şi mirosul de cerneală i-au colorat copilăria. Cam monoton, dar cu gust, cu miros...şi cu vise colorate.
Când se retrăgea din larma familiei, îşi găsea un locuşor sub vişin, sau în podul şurii, sau în coteţul nefolosit de mulţi ani al bunicului. Cel mai interesant i se părea că uşa acestuia avea un lacăt ruginit. Toate uşile de la casa bunicului, de la toate cele acareturi, aveau lacăte. Era o mare aventură pentru ea să caute cheile, să le găsească... Şi atât. Nu dorea să descuie nimic. Voia doar să ştie că a găsit cheia şi că poate descuia, dacă vrea.
...
Învăluită în amintiri, Ana surâde şăgalnic, iar privirea-i albastră străluceşte...
Voalul timpului pare mai transparent acum. Anii tinereţii ei sunt ca nişte înflorite primăveri. Cu voioşie păşea pe cărările vieţii ,oprindu-se din când în când pentru a admira o floare de cicoare sau un mac din lanul de grâu. Uneori ,cutreiera dealurile din apropierea satului şi de acolo privea în depărtări spre nişte lumi neştiute.
Şi-n tinereţe, tot singuratică rămăsese. Prefera să nu întâlnească pe nimeni. Nu ar fi ştiut ce să spună, şi, oricum, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi făcut o impresie bună. I se părea că inimile oamenilor sunt ca uşile casei bunicului, pline de lacăte, unele noi, altele ruginite, unele mici, altele mari...Aşa că, nu se ştie de unde şi când, şi la inima Anei apăru un lacăt. Un lacăt încuiat, cu cheia aruncată în oceanul temerilor ei.
Din clipa aceea ,inima sângera fiindcă lacătul atârna greu, iar întreaga ei fiinţă plutea printre dureri şi vise. Privea tot ce era frumos în jur, tresărind când i se părea că unele lucruri sau fiinţe le cunoscuse într-o altă lume. Tot ce o uimea părea de neatins, de neîmbrăţişat...Se chircea de multe ori în ea însăşi regretând că a lăsat mâna aceea străină să pună lacăt pe inima ei. Se simţea ca într-o colivie. Îşi simţea limitele şi mereu era cu o aripă printre gratii...Dorea să iasă, sau să mai vină cineva acolo. Singurătatea devenise nemiloasă. Lacătul atârna tot mai greu...Nu putea decât să privească dincolo de el...
Toată durerea şi tot dorul îşi găsiseră cale de evadare prin ferestrele sufletului ei, mai ales când privea cerul. O contopire de albastru şi de străluciri făceau din ochii ei un loc de odihnă pentru oricine îndrăznea să se adâncească în ei...Dar Ana îşi ferea mereu privirea, neştiind că zâmbetul ei era calea de a ignora orice lacăt...Şi a continuat să sufere în singurătate, sângerând în inima ei gânduri, gânduri...
Iubea tot ce nu putea atinge. Mâinile inimii ei se întindeau neputincioase printre gratii...În priviri, înfloreau albăstrele înrourate. Din rănile adânci ale inimii începeau să răsară trandafiri. Mireasma lor îşi căuta mireasma pereche. O trimitea dincolo de sine prin cuvinte de dor, prin poeme cu parfum de iubire.
Când a învăţat a se ruga, inima ei s-a transformat într-un singur trandafir. Prin şoaptele rugăciunii, şi-a pus inima în palme, şi petală după petală, trandafirul se dăruia minunii, minunii de a fi cunoscut taina iubirii divine.
Simţea cum Dumnezeu a luat cheia aruncată în oceanul temerilor ei, şi s-a apropiat uşor de inima ei...De dincolo de uşă, zâvorul se trăgea îndărăt încet, încet...
În pragul inimii, cei doi, Ana şi Domnul ei, s-au îmbrăţişat îndelung ,epuizaţi de atâta aşteptare...Lacrimile de dor li s-au împreunat la picioare, acolo unde lacătul se topea încet, încet...
Privind peste umărul Lui Dumnezeu, zări, urmându-L, chipuri dragi, fiinţe dorite, suflete pereche, ce aveau în căuşul palmelor trandafirii inimilor lor...Încet, dar singur, se ţesea poemul prieteniei pe totdeauna...
...
De atunci ,Ana desenează mereu pe ţărmul dragostei ei, inimi mari, largi cât marea, pe care pune trandafirul inimii ei...chiar dacă ştie că valul nemilos va şterge desenul, e convinsă că trandafirul va pluti pe unde de fericire...

P.S.
Pentru aceasta postare am obtinut acordul de publicare de la doamna Mariana,autoarea blogului"Psalm de dor".(http://psalmdedor.blogspot.com/);fapt pentru care ii multumesc si pe aceasta cale!



sâmbătă, 5 iunie 2010

Ultima poezie

Invata de la toate

Ca sa fii rege

Ce mai face copilul tau ?



Maine,6 iunie 2010,incepand cu orele 18.00,in Satu Mare ,in Cartierul Micro 17,parc UFO,PNL-ul organizeaza ,in conformitate cu traditia statornicita in ultimii ani,un spectacol dedicat copiilor:"Ce mai face copilul tau ? ". Mentionez ca voia buna si distractia,pe parcursul celor 3 ore, vor fi asigurate prin muzica de calitate,competitii cu role,biciclete , masinute teleghidate si alte concursuri atractive.Pentru a crea o atmosfera cat mai placuta,copiii se vor putea bucura de prezenta masinutei gonflabile pentru sarituri,cat si de artisti plastici care vor efectua picturi pe fata . Speram ca si anul acesta sa avem o participare impresionanta ,iar copiii si insotitorii lor sa se simta cat mai bine! Va asteptam cu drag!

Mitul solidaritatii





In ultima vreme,solidaritatea este cântată, cerută ,dorită , împărtăşită .Pe scurt, solidaritatea este impusă de structurile de partid şi de stat, de sindicate,de televiziuni şi, în final ,de însuşi presedintele tarii.
Se uita esentialul:Solidaritatea se bazeaza pe incredere.Ma intreb retoric:In cine sa mai aiba romanul incredere,dupa ce a fost furat,mintit,inselat?
Pana la urma,la romani,se dovedeste ca solidaritatea este tot mai mult apropiata de ipocrizie.
Ipocrizia a devenit practic modelul funcţional al corectitudinii politice şi implicit prin aceasta a demonstrat că dorinţa umanistă de a face politică fără ipocrizie era ea însăşi o ipocrizie.Incet,dar sigur,aceasta maladie a metastazat pe toate structurile societatii,ipocrizia devenind un numitor comun pentru o buna parte dintre romani.
Ce înseamnă solidaritatea? Foarte bizar, dar DEX-ul pare ambiguu : „Faptul de a fi solidar (cu cineva sau ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. Din această perspectivă solidaritatea nu este ceva obiectiv, este un sentiment – care poate apare sau nu, îl poţi genera sau nu – iar un sentiment nu se bazează pe raţiune. Şi aici apare ipocrizia ideologică a Puterii, care îţi spune că ar fi bine să asumi o atitudine iraţională în mod voluntar, adică raţional.
În primii ani după revoluţie, societatea a acceptat să se sacrifice în speranţa că Puterea politică o va include în planul său de dezvoltare. Nu s-a întâmplat .Doar o parte din societate a devenit beneficiară a măsurilor Puterii, deşi pentru a "urni" ţara au plătit toţi romanii.
Acum ,Puterea face apel la solidaritate cu o ipocrizie bine pusa in scena,invocand ca altminteri vom avea parte de scenarii de groaza,ca si cand viata noastra nu ar fi deja un continuu cosmar;Deşi, probabil, intuieşte că nimeni nu mai este dispus să acorde credit oricărei puteri politice bazate pe interese de grup restrâns,face uz de acest termen ,indemnand numai pe unii dintre romani sa fie solidari,lasand laoparte clientela politica,pe cei din Companiile Nationale,pe cei din Regii ale Statului si din Agentiile guvernamentale si pe alte categorii pe care le protejaza.
Trebuie sa mentionez că nu doar clasa politică a distrus mitul solidarităţii, deşi ,incontenstabil ,ei îi revine cea mai mare vină. Dar nici sindicatele şi nici o mare parte din societatea civilă sau media nu au fost străine de ipocrizia politică, pactizând din motive personale sau de grup cu beneficiarii sistemului.
Ar fi oare romanii încredinţaţi că statul lor le merită încrederea? Sunt convins ca nu,insa semenii mei vor mai da dovada de rabdare ,scaldandu-se ,dupa obiceiul impamantenit,in iluzii care,finalmente ,se vor risipi si atunci "jocul" se va incheia!

joi, 3 iunie 2010

Iubirea


Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.(Michelangelo)

Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc.
Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.(Shakespeare)

Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...(O.Paler)

Iubirea este singura forţă capabilă să transforme un inamic într-un prieten.(Martin Luther King)