Crezul zilei...

"Există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit."-Albert Camus

O zi de neuitat!

"Nu există o zi perfectă. 
Sunt doar momente în care un simplu gest o face de neuitat."

Giuseppe Di Biase

Despre viață...

"În viaţă nu trebuie să regreţi nimic.  Până şi alegerile nepotrivite vin cu o lecţie..."-Robert De Niro

Maxima zilei...

"Dumnezeu este liniștea universului, iar omul e strigătul care dă sens acestei liniști." -Jose Saramango    

Zilele din urmă ale lui George Pop de Băsești...

Conștient că și-a făcut datoria față de neam și mândru că a pecetluit un trecut de nădejdi și strădanii, George Pop de Băsești părășeste cetatea Bălgradului, însoțit de locotenentul Alexandru Chiș din Odești și, după o vizită la Deva, la fiica sa, Elena Hossu Longin, se întoarce acasă. În drum spre satul său natal, Băsești, având de înfruntat un ger cumplit, se îmbolnăvește grav, iar la 23 februarie 1919 viața i se stinge. Moare de apoplexie, adormind în Domnul, ușor ca un copil. Protopopul Al. Achim îi închide pleopele pe vecie și-i piaptănă barba ce i-a împodobit o viață întreagă această frumoasă figură de bărbat.

Lângă patul suferințelor sale au străjuit Alexandru Chiș și preotul Gheorghe Maior din Băiță, refugiat dinaintea bolșevicilor la casa primitoare a președintelui PNR, badea George.

La 26 februarie are loc slujba înmormântării. Zvonul morții celui mai popular bărbat din partea locului se răspândește cu iuțeala fulgerului,iar bolșevicii unguri au dat de știre că la înmormântare vor fi și ei de față. După primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei eroului nostru .Ferestrele salonului unde se afla catafalcul celui dintâi cetățean al Transilvaniei dezrobite, se cutremură de ropotul puștilor și al mitralierelor vrăjmașe. Când sicriul e scos afară în curte, gloanțele șuieră pe la urechile tuturor. E o minune că ele nu ating pe nimeni și nu fac nicio victimă! Un semn al lui Dumnezeu că el e cu cei ce se adună în numele Lui. Preoții, văzând în ce împrejurări au să-l prohodească, reduc rugăciunile și cântările, iar la îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului și de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.

Sus pe deal, la locul de odihnă veșnică, se citesc cele din urmă rugăciuni de dezlegare preoțească, iar corul plugarilor din Băsești cântă duios: "Plâng și mă tânguiesc." Nu e ochi nemuiat în lacrimi. Între salve și detunături puternice, așa cum îi cursese și viața, se așează în pământ rămășițele marelui luptător. El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

Închei această scurtă evocare despre patriarhul cauzei românești, George Pop de Băsești, folosind cuvintele poetului pătimirii noastre, Octavian Goga: “Înfățișarea lui impunea un aspect de demnitate și curățenie morală, împrumutând frământărilor dimprejur o haină de vetustitate severă, legându-ne de continuitatea aspirațiilor din vechime și dându-ne tuturor senzația binefăcătoare că lupta pe care o ducem e perfect legitimă și credințele noastre vin de demult, de foarte departe… E un capitol de istorie în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragostea de neam!”

O zi binecuvântată!

"Gândul bun e șoapta dumnezeiască a îngerului păzitor de a urma îndemnul inimii, calea spre Lumină!
De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei...
Prin cei dragi, cei ce au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și speranța că moartea nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, luminând ungherele vieții, trece dincolo de granițele lumii cu dor, arătând că salvarea se află în noi înșine... Iubind, dobândim înțelepciune, legând cu gândul limpezit în cleștarul iubirii cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, și nădejdea că Iubirea e mai tare ca moartea!"

Ionel Mesaroș-"Comoara din Vâlceaua Lupilor"

Satul meu natal...

"La marginea codrului, între bătrânul Igniş şi Valea Someşului, pe unul dintre terenurile de înfruntare dintre romani şi dacii liberi, acolo unde Menumorut şi-a întins spre nord-est aripa voievodatului său, lângă curgerea molcomă a Sălajului, Dumnezeu a aşezat sub brazdă sămânţă roditoare din care a încolțit o floare de nu-mă-uita. Frumuseţea  acestei flori nu a putut fi veștejită  nici de cea mai aspră secetă şi nici de potopul de suferinţe ce nu a întârziat să se abată asupra "grădinarilor "ce o îngrijau ca pe o comoara. Aici, a fost întemeiată, în anul de graţie 1391, o cetate cu patru porţi şi opzeci de suflete, o adevărată ţară de pâine la picioarele măgurii.

Vreme de o sută de ani, dealurile împădurite ale Sălajului, Ţara Silvaniei, aparţineau domeniului feudal al voievozilor Balc şi Drag, apoi aceste locuri de basm, înveşmântate în strălucite odăjdii sângerii, au făcut parte fie din Principatul autonom al Transilvaniei, fie din Partium. Nici altor imperii rapace nu le-a displacut să-şi înfingă colţii în trupul Vâlcelei Lupilor.

Aici, lângă scurgerea săraca a Sălajului, urmaşii păstorului Ilie, băsăştenii, şi-au dus cu demnitate crucea vieţii, străbătând întinderea dintre leagăn şi mormânt, luminaţi de învăţătura că anotimpurile vieţii pot fi mai puţine decât cele ale naturii. Soarele credinţei le-a arătat că tot ce e lumesc e trecător, hrănindu-le nădejdea că,  mai devreme sau mai târziu, răul scăpat din cutia Pandorei va pieri, Binele va trona pretutindeni, numai când Iubirea va deveni mama tuturora.

Mulţi au trecut la cele veşnice fără să întrezăreasca o îndreptare a lucrurilor, însă visul de odinioară nu fusese spulberat nici măcar în 1834, an în care satul din Vâlceaua Lupilor număra vreo nouă sute de suflete.

Cu fiecare naştere, se iţi o nouă şansă de a zdrobi lanţurile robiei sufleteşti, cu fieştecare purtător de Logos, visul putea deveni realitate; pe meleagurile urmaşilor păstorului Ilie, putând trăi laolalta lupul şi mielul, sub acelaşi cer, sub privirea mereu trează a Păstorului Dreptăţii.

Cred că în fiecare fiinţă e o inimă şi o Inimioară. Inima e ceasul care ticăie, după puterea trăirii, până se împietreşte de lipsa dorului, iar Inimioara este locul cel mai drag sufletului, universul în care ne este dat să zărim primul răsărit de soare.

Încă de la semnarea în Cartea vieţii, ne simţim legaţi de petecul de pământ pe care am călcat prima oara şi de bolta cerească ce acopera lumea în care am intrat.

Numai când plecăm din Inimioara, când ne zburătăcim din sălaşul naşterii, înţelegem că judecând cu inima şi cântărind fiecare lucru cu balanţa iubirii pentru adevăr, putem descoperi tezaurul ce l-am lăsat Acasă."

"Comoara din Vâlceaua Lupilor"- Cuvânt Înainte-Ionel Mesaroș

Gânduri pentru început de zi...

"Vise parfumate coboară din înălțimile celeste, pe aripa unui gând, și ne învăluie în cântec și lumină, în speranțe ce se înrădăcinează în lutul pe care olarul din noi, sufletul, îl modelează zi de zi, oferind vieții crâmpeie dintr-un zbor spre curcubeul ce vestește trecerea clipelor spre nemărginirea tăcerii, în universul umbrelor, în păienjenișul în care vremelnicia se topește în hăul eternității.

Cu inima încălzită de soarele speranței, cu ochii larg deschiși spre o lume necunoscută, viețuim în leagănul copilăriei, apoi ne zburătăcim, animați de vise, fără să conștientizăm că, prin naștere, prindem rădăcini, iar orice înstrăinare de locul unde am zărit cei dintâi zori ai zilei înseamnă rătăcire, o îmbolnăvire a sufletului, dacă nu luăm cu noi, în gând și-n suflet, lumea în care am răsărit.

Reîntorcându-ne, cu pașii străvezii ai gândului, în matca viselor ce ne-au parfumat pruncia, redescoperim curcubeul vieții, cântecul vântului și mângâierea luminii, nădejdea că nu am părăsit nicicând sălașul nașterii, cuibul copilăriei, dacă l-am păstrat în inimă ca pe o sacră comoară.

Să ne bucurăm de darul vieții, de zilele ce ne-au fost date, și să nu uităm niciodată de petecul de cer sub care ne-am adăpostit prima oară!

Va veni o zi când ne vom lua adio de la curcubeul vieții, când ne vom întoarce Acasă, în lumea drepților, într-un spațiu al nemărginirii, când zborul de odinioară, viața noastră pământească, se va metamorfoza într-o firavă floare de-nu-mă-uita, într-o vie amintire a celor ce ne-au iubit.

Fiți îndrăgostiți de viață, trăiți-o în fiecare zi, bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!"

Ionel Mesaroș-"Comoara din Vâlceaua Lupilor"