Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă de adevărată luptă, crescând singură trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.
Timpul a trecut, însă nu mi-a putut îngropa în uitare amintirile . De anul trecut, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.
Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.
Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.
Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea a fost, este şi va fi soarele meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne îngerul meu păzitor!
În amintirea ei, o melodie dragă sufletului meu..