Casa Memorială „George Pop de Băsești”, în reabilitare completă...

Ca fiu al satului Băsești, ca om ce a prețuit mereu personalitățile istorice, în primul rând pe patriahul cauzei românești, George Pop de Băsești, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, m-am bucurat să regăsesc în cadrul proiectelor dedicate Centenarului Marii Uniri pe cel de reabilitare a Casei Memoriale “George Pop de Băsești”, în valoare de 2,6 milioane lei. 

Lucrările de reabilitare, sub motto-ul "Reabilităm trecutul pentru a-l face cunoscut viitorului", au început la finalul lunii februarie 2019 și trebuie finalizate până la sfârșitul anului.

Proiectul este finanțat de la Ministerul Dezvoltării, iar administrația locală este beneficiara investiției.

Reabilitarea clădirii este completă, inclusiv aleile din părculeț și toată zona verde. 

Va fi amenajată și curtea. Aleile vor fi iluminate și străjuite de băncuțe. De asemenea, va fi modificată intrarea din față, iar în partea de jos a curții va fi amenajată o parcare.

Casa lui George Pop de Băsești a fost construită între anii 1885-1890, constituind timp de trei decenii un punct de referință și de întâlnire a multor personalități. Până în 1940 casa a fost locuită de fiica sa, Elena Pop Longin, împreună soțul ei, Francisc Hossu Longin. Națio­na­li­zată în anul 1948, a servit ca sediu CAP și magazie de cereale, fierărie, depozit de îngrăşăminte chimice etc.

La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Pop de Băsești”, în casa ce a aparținut tribunului Marii Uniri.

Datorită lui George Pop, Băseştiul a devenit centrul spiritual al judeţului, dar, tot din cauza lui, în perioada comunismului, comuna era cât pe ce să dispară de pe hartă, în 1967, pentru ca nimic să nu mai aducă în conștiința viitorimii despre luptele și idealurile acestui nobil și generos om, ce s-a contopit afectiv cu năzuințele consătenilor și al Neamului Românesc. Lui George Pop i s-au pus trei capete de acuzare: că era moşier, catolic şi preşedinte al Partidului Naţional Român. 

Pentru asta s-a încercat să fie scos din istorie, deşi a fost preşedintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Comuniştii nu s-au mulţumit însă cu atât, au încercat să schimbe numele localităţii în Livada, dar oamenii n-au acceptat schimbarea. Comuniștii au stabilit inclusiv ziua când să înceapă demolarea casei lui "Badea George". Prin intervenţia lui Dumitru Pop, marele folclorist, originar din Băsești, s-a reuşit salvarea casei şi transformarea ei în Muzeu Etnografic al Zonei Codru.

Mulțumiri celor ce s-au implicat pentru susținerea acestui proiect!

Centenarul Marii Uniri

Sunt momente din istoria unei nații, ce ar trebui sfințite cu  aleasă recunoștință de către urmași. 
Actul de la 1918 a fost supus, în perioada comunistă, mai multor valuri de interpretări tendențioase din punct de vedere ideologic, care au făcut ca imaginea acestui eveniment istoric să fie profund distorsionată. E necesar să recuperăm adevărul istoric, prin  restaurarea caselor memoriale ale artizanilor Marii Uniri, începând cu cea a lui George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, "Bătrânul nației", ctitor al culturii și un mare luptător pentru drepturile naționale ale românilor. Înființarea unor noi asemenea lăcașuri acolo unde este cazul și amplasarea de plăcuțe pe case și clădiri în care s-au luat decizii legate de actul de la Alba Iulia. De asemenea, ar fi momentul cel mai potrivit pentru inaugurarea de monumente dedicate acestor personalități, începând cu o mare statuie ecvestră a Regelui Ferdinand. Totodată, lansarea unei serii de monografii și cercetări istorice novatoare, care să restabilească adevărurile deformate în perioada comunistă, ar fi binevenită.  

Acest proiect, în mare măsură memorial și științific, trebuie corelat, însă, cu un al doilea proiect, de această dată dedicat direct societății și culturii române vii: O „autostradă" culturală trebuie să lege, prin manifestări înrudite, capitalele Marii Uniri (București, Alba-Iulia, Chișinău, Cernăuți). De această autostradă vor fi legate și alte localități românești  ar trebui să genereze activități nemijlocite de cultură vie: vernisarea de expoziții istorice și artistice, simpozioane științifice, festivaluri, concerte de muzică clasică și populară, ateliere de creație artistică pentru tineri. Revistele care au contribuit, într-un fel sau altul, la pregătirea acestui act istoric trebuie vizate de al treilea pilon al aniversării Marii Uniri,  reviste de la Dacia literară la Sămănătorul și de la Tribuna la Unirea au susținut, literar și politic, timp de mai multe decenii, idealul unității naționale. Unele dintre ele sunt în viață și astăzi, altele merită să fie evocate. Un proiect cultural, de cercetare și punere în valoare, colocvii și simpozioane locale și naționale, a publicațiilor culturale care au pregătit Marea Unire poate releva aspecte noi ale acestui eveniment istoric și poate releva potențialul cultural excepțional al presei literare românești.Transformarea Muzeului Unirii din Alba-Iulia într-un Centru Național de Cercetare a Marii Uniri mi se pare absolut necesară. Acesta trebuie să aibă două componente: muzeală și  de cercetare științifică pluridisciplinară a acestui eveniment istoric. Această transformare este necesară deoarece, la 100 de ani de la Marea Unire, este nevoie ca acest act să nu mai fie înțeles exclusiv în componenta sa istorică. Marea Unire a avut consecințe în politica europeană, în legislația internațională a drepturilor minorităților, în economia și finanțele regiunii, și a reconfigurat decisiv întregul spațiu al Europei Centrale și de Est. O cercetare  a consecințelor Marii Uniri ar fi extrem de utilă României de azi, ajutându-ne să înțelegem mai bine contextul intern și internațional în care ne aflăm. Construirea unui Panteon al României ar face ca actul de la 1918 să aibă semnificația reală. Panteonul României va conține amintirea simbolică a personalităților care au marcat istoria națională. Cum Marea Unire reprezintă apogeul unei istorii milenare, prin intrarea României în concertul marilor națiuni europene moderne, centenarul acestui eveniment trebuie să aducă și o conștientizare a eforturilor, sacrificiilor și talentului pus la temelia construcției naționale, de către cetățeni români de toate etniile, care au ilustrat cultura și spiritualitatea națională. Panteonul României va avea darul de a sublinia și unitatea culturală românească, peste frontierele politice existente în prezent, aducând un omagiu sobru devotamentului pentru cultura națională și constituind un spațiu al educației culturale și civice.

Cred că dimensiunile acestui proiect cultural de celebrare a 100 de ani de la Marea Unire impun o colaborare mai amplă, din partea tuturor instituțiilor publice și private a căror activitate are tangențe cu aceste demersuri. Începând cu Președinția, Guvenul și Parlamentul și continuând cu Casa Regală și Academia Română, ICR, marile universități, administrația locală și asociațiile culturale private.  Asemenea evenimente se pregătesc din timp, pentru că improvizația ruinează orice moment festiv, mai ales unul de o asemenea amploare. De asemenea,  trebuie să începem de urgență să pregătim un proiect național de aniversare a Marii Uniri, care să nu implice numai festivism politic, ci să conțină și substanță culturală. Nu în ultimul rând, care să genereze energii creatoare pentru viitor, căci sensul marii aniversări nu este cel de a fi o elegie a trecutului, ci de a stimula viitorul.

Sursa: https://www.ionutvulpescu.ro/

In memoriam George Pop de Băsești

Mâine, 23 februarie, se împlinesc 98 de ani de trecerea la cele veșnice a lui George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări de la Alba Iulia. 

Pe piatra sa funerară sunt înscrise celebrele cuvinte din Sfânta Scriptură pe care le rostise în faţa marelui Sfat Naţional, la Bălgrad: ”Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace că am văzut slobozirea neamului meu!”. 

El își doarme somnul de veci, alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând, astfel , unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

Zile de neuitat...

Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul  adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă  doare.

Se caută din ce în ce mai puțin adevărul  evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai mult în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile  catehismului existenței umane, ce poruncește ca  viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.

Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.

Deși au trecut 27 de ani  de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania  ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când  totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om,  ce a simțit pe viu  fiorii acelor zile de groază, fiind militar,  să am o asemenea stare.

Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice,  când aflam cu durere că  izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei,  trecându-i în rândul martirilor neamului.

S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm  cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.

Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea  de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.

Pe 17 decembrie 1989,  în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit  un indicativ de alarmă de luptă.

M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama  că nu e un  simplu exercițiu  pentru antrenarea personalului, dar nu știam    care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu.  Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că  Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la  frontiera  României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război  și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul,  în  raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați pana-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil  și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie partașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi  se ducea  o adevărată  bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii  noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională,  ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul  că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.

Nu a trecut mult timp  și un mesaj recepționat  ne-a panicat și pe noi, cu toate că  ne aflam  la distanță apreciabilă de zonele fierbinți.  Niște elicoptere necunoscute,  ale căror convorbiri le-am recepționat,  se îndreptau spre noi.  Am reacționat imediat. Eu, împreună cu  cel mai versat  coleg în tehnica  de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus  Octavian, comandantul meu  din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care  aveam o stimă deosebită,  a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.

În Decembrie  ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut  cu adevărat în triumful binelui!

În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor  de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!

Ionel Mesaroș-Popasuri Culturale Românești

Zilele din urmă ale lui George Pop de Băsești...

Conștient că și-a făcut datoria față de neam și mândru că a pecetluit un trecut de nădejdi și strădanii, George Pop de Băsești părășeste cetatea Bălgradului, însoțit de locotenentul Alexandru Chiș din Odești și, după o vizită la Deva, la fiica sa, Elena Hossu Longin, se întoarce acasă. În drum spre satul său natal, Băsești, având de înfruntat un ger cumplit, se îmbolnăvește grav, iar la 23 februarie 1919 viața i se stinge. Moare de apoplexie, adormind în Domnul, ușor ca un copil. Protopopul Al. Achim îi închide pleopele pe vecie și-i piaptănă barba ce i-a împodobit o viață întreagă această frumoasă figură de bărbat.

Zile de neuitat...

Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă doare.

Se caută din ce în ce mai puțin adevărul evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile catehismului existenței umane, ce poruncește ca viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.

Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.

Deși au trecut 26 de ani de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om, ce a simțit pe viu fiorii acelor zile de groază, fiind militar, să am o asemenea stare.

Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice, când aflam cu durere că izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei, trecându-i în rândul martirilor neamului.

S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.

Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.

Pe 17 decembrie 1989, în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit un indicativ de alarmă de luptă.

M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama că nu e un simplu exercițiu pentru antrenarea personalului, dar nu știam care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu. Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la frontiera României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul, în raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați până-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie părtașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi se ducea o adevărată bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională, ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.

Nu a trecut mult timp și un mesaj recepționat ne-a panicat și pe noi, cu toate că ne aflam la distanță apreciabilă de zonele fierbinți. Niște elicoptere necunoscute, ale căror convorbiri le-am recepționat, se îndreptau spre noi. Am reacționat imediat. Eu, împreună cu cel mai versat coleg în tehnica de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență,1744, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus Octavian, comandantul meu din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care aveam o stimă deosebită, a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.

În Decembrie ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut cu adevărat în triumful binelui!

În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!

Ionel Mesaroș

9 Mai – Ziua Independenţei României

În ultimii ani, mai ales de când am fost aruncaţi în aşa-zisa familie europeană, în fiecare an pe 9 mai, majoritatea celor pe care-i întreb dacă ştiu ce serbează în această zi, îmi zic că serbează ziua Europei… şi atât! 

Fraţi români şi fraţi creştini, 9 mai este Ziua Independenţei României. 

PE 9 MAI 1877, Parlamentul ţării proclamă „Independenţa absolută a României”, prim-ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „în stare de rezbel…, dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Astfel, Camera Deputaților și Senatul votează moțiunea prin care se lua la cunoștință că „rezbelul între România și Turcia, ca ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României, au primit consacrarea lor oficială”, adică s-a votat moțiunea de proclamare a independenței României. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, manifestând până târziu. Acestei mulțimi i s-a alăturat și „vreo mie de studenți”, după aprecierea lui Nicolae Iorga, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași.

A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării. Aceasta este o mică parte din jertfa materială și de sânge a înaintașilor noștri, astfel că pentru echiparea și întreținerea armatei române s-au adunat din donațiile poporului suma de 1.639.798 lei, din care cu 1.212.661 lei s-au plătit armele achiziționate. De asemenea poporul a oferit pentru nevoile armatei române: 91.436 pâini; 32.363 obiecte de îmbrăcăminte și încălţăminte; 10.967 feșe; 6.724 vite, oi cai; 93.789 kilograme de alimente; 8.649 hectolitri de cereale și fasole și multe altele. Întreaga valoare a donațiilor primite de autoritățile române însumează suma de 9.247.000 lei. Pe lângă toate acestea poporul român a prestat 1.045.747 de zile de muncă pentru transporturi și 53.676 zile lucrătoare în construcții.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mulți de jumătate au fost omorâți sau răniți. Și toate acestea pentru ca urmașii lor să trăiască într-o țară liberă, nesupusă niciunei puteri străine. Iar noi, cei de astăzi, obedienți puterilor apusene, îi uităm, ca să plăcem celor care ne asupresc! Halal neam românesc!

În ultimii ani sărbătorim cu fast ziua de 9 mai ca „Ziua Europei”, facem tot felul de proiecte și concursuri școlare, în acest sens; însă pentru 9 mai „Ziua Independenței Naționale” abia schițăm două-trei cuvinte, așa în treacăt…, șoapte în vânt!

Marele defect al acestui popor este acela că-i place a se linguși pe lângă puternicii zilei, spre uitarea înaintașilor și spre amuțirea urmașilor, fără a lua la cunoștință faptul că facem exact cum se dorește: dintr-un popor cu rădăcini adânci înfipte în aceste locuri și-o istorie tumultoasă cu voievozi și domnitori neîmpăcați cu jugurile străine ce ne-au asuprit, și încă mai doresc s-o facă, devenim o populație, riscând a ne pierde identitatea națională și cea de credință! Am ajuns să ne dăm țara străinilor, bucată cu bucată, de bună voie! De tristă amintire fiind tratatul dintre România și Ucraina din 2 iunie 1997, prin care am renunțat de bună voie la „drepturile românești asupra nordului Bucovinei, nordului și sudului Basarabiei, ținutului Herței, insulelor de pe brațul Chilia și Insulei Șerpilor”sub pretextul unui „sacrificiu istoric”! Acum care este pretextul prin care lăsăm urmașilor noștri Pusta Bărăganului, Cheliile Munților Noștri și burta goală a Pământului Strămoșesc? Unde este Grânarul Europei, dar pădurile noastre în care țări le-am dus…, aurul, argintul…, cui le vom mai da? Sufletul și credința noastră străbună Ortodoxă cui le vom vinde? Urmașilor noștri ce le vom lăsa…, sau… cui îi vom lăsa?

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!” (Mihai Viteazul)

Fie ca Bunul Dumnezeu şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, pe care-i serbăm tot în această lună, să ne deschidă ochii minţii şi ai trupului pentru a cunoaşte Adevărul şi-a împlini Dreptatea şi-a da cinstirea cuvenită eroilor acestui neam şi aşa oropsit de soartă!

Închei tot cu cuvintele Marelui Voievod Mihai Viteazul: „Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?”.

Cu Dumnezeu înainte!

Rugă pentru noi

de Gabriel – Karol Iakab

Eroilor ce aţi căzut sub plumbii otomani,

Urmaşii voştri v-au uitat pentru un pumn de bani;

Iar astăzi, ei, pe 9 Mai, serbează-nflăcăraţi

O zi, din care, ca popor, noi fost-am înfieraţi!

Independenţa României vor mulţi ca s-o uităm,

Să nu mai fim români creştini şi-aici să nu mai stăm!

La cât suntem de păcătoşi, cu viciul în sânge,

Doar Tu, Doamne, Vei putea ca lanţu’ a ni-l frânge!

Eroilor ce v-aţi jertfit pentru această ţară

Rugaţi-vă să fim din nou ce-am fost odinioară.

Să fim din nou acel neam bun, Creştin şi Ortodox,

Iubind Dreptatea şi-Adevărul… ce mulţi nu recunosc!

Cu umilinţă, Scump Părinte, eu te-aş ruga ceva:

Ca-n orice vreme şi-orice-am face, Te rog, nu ne uita!

Zile de neuitat...

Zile de neuitat…autor Ionel Mesaroș

Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul  adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă  doare.

Se caută din ce în ce mai puțin adevărul  evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile  catehismului existenței umane, ce poruncește ca  viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.

Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.

Deși au trecut 24 de ani  de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania  ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când  totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om,  ce a simțit pe viu  fiorii acelor zile de groază, fiind militar,  să am o asemenea stare.

Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice,  când aflam cu durere că  izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei,  trecându-i în rândul martirilor neamului.

S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm  cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.

Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea  de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.
Pe 17 decembrie 1989,  în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit  un indicativ de alarmă de luptă.
M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama  că nu e un  simplu exercițiu  pentru antrenarea personalului, dar nu știam    care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu.  Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că  Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la  frontiera  României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război  și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul,  în  raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați pana-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil  și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie partașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi  se ducea  o adevărată  bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii  noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională,  ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul  că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.

Nu a trecut mult timp  și un mesaj recepționat  ne-a panicat și pe noi, cu toate că  ne aflam  la distanță apreciabilă de zonele fierbinți.  Niște elicoptere necunoscute,  ale căror convorbiri le-am recepționat,  se îndreptau spre noi.  Am reacționat imediat. Eu, împreună cu  cel mai versat  coleg în tehnica  de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus  Octavian, comandantul meu  din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care  aveam o stimă deosebită,  a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.

În Decembrie  ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut  cu adevărat în triumful binelui!

În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor  de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!

Ionel Mesaroș

George Pop de Băseşti-emblemă a dragostei de neam

   În fiecare an, ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, este  pentru mine un prilej de a evoca figura celui ce și-a făcut un crez din idealul de unitate națională: George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări de la Alba-Iulia.

   Badea Gheorghe, așa cum îl numeau consătenii mei pe acest ilustru înaintaș, emblemă  a localității în care am văzut lumina zilei, m-a cucerit prin felul în care a servit cauza românismului, slujindu-și, cu toată puterea, cum n-a făcut-o altul, țara și semenii săi, până la capătul vieții.

La multi ani ,Romania!

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după inlăturarea regimului comunist. 
Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul  şi Ţara Ungurească  cu România. 

In fiecare an ,ziua de 1 Decembrie ,Ziua Nationala a Romaniei, este pentru mine un prilej de a evoca figura celui ce si-a facut un crez din idealul de unitate nationala : George Pop de Basesti,Presedintele Marii Adunari de la Alba-Iulia.
Acest ilustru inaintas al meu, emblema a  localitatii in care am vazut lumina zilei,m-a cucerit prin felul in care a servit cauza romanismului,slujindu-si , cu toata puterea ,cum n-a facut-o altul, tara si semenii sai , pana la capatul vietii .
Intr-o lume bantuita de fortele raului in care modelele umane sunt pe cale de disparitie , voi incerca sa aduc la lumina pagini din viata unui om ce si-a iubit familia ,semenii si Neamul , cum arareori ne este dat sa intalnim.
Inca din copilarie ,de pe vremea cand ma jucam de-a v-ati ascunselea prin curtea casei legendarului George Pop de Basesti ,am fost atat de fascinat de viata acestuia ,incat am hotarat sa “sterg” praful de pe cronicile ce scoteau la vedere urmele lasate de acesta pe pamant .Am avut norocul sa intalnesc si oameni care l-au cunoscut personal pe ilustrul meu inaintas ,care povesteau despre acesta ,dupa 60 de ani de la plecarea lui la ceruri ,ca si cand totul s-ar fi petrecut ieri .Vii mi-au ramas acele clipe in minte ! Cand am descoperit un om ce nu are asemanare , un model uman deosebit ce a lasat urme de nesters pe pamant ,dar mai ales in constiita oamenilor care l-au cunoscut .
M-am simtit privilegiat sa vad lumina zilei intr-un loc in care strabunul meu a scris istorie .Umbra lui” badea Gheorghe”-dulce nume in care exista o nota de iubire si incredere cum n-a mai avut-o altul , m-a acoperit in vremurile tulburi cu invataminte de lasat mostenire ,cu pilde despre o viata curata si inaltatoare .
George Pop de Basesti ,”Patriarhul “cauzei romanesti,un om providential ce si-a iubit Patria si Neamul,luptand impotriva celor ce s-au infipt ca plosnitele in sangele romanesc,luptand ca dreptatea si adevarul sa rasara ca soarele, a vazut lumina zilei pe 1 august 1835,in comuna Basesti ,o localitate situata in partea de sud-vest a judetului Maramures,atestata in documente din 1391.Este descendentul unei familii nobiliare ,posesoare a unei mosteniri de o suta de iugare, fiu al lui Petre Pop de Basesti si al Susanei Pop de Turt . El a inceput   scoala in satul natal, iar din 1846 a  urmat  liceul din Baia Mare;Aici ,a terminat sase clase ,apoi a continuat ultimele doua clase, începând cu anul 1852, la liceul cezaro - craiesc din Oradea. La 26 iunie 1854 ,a trecut  cu succes bacalaureatul si  a intrat ca student la Academia de Drept din Oradea .El a ales  stiinta dreptului , fiind convins ca miscarea nationala a romanilor are nevoie de specialisti in materie legislativa pentru a demasca legile anti-nationale votate de Parlamenul de la Budapesta; dar împrejurarile timpului nu i-au permis sa termine studiile fiind mobilizat în armata, în 1859. Întors acasa in anul urmator, va fi ales prim-pretor,apoi judecator la scaunul orfanal, apoi la cel comitatens, unde va activa mai multi ani.
Inca din tinerete, simtind ca nu mai este de actualitate ca “la izvorul fermecat pot bea laolalta si lupul si mielul ” s-a aruncat cu toata energia in lupta pentru cucerirea de drepturi politice si de afirmare a natiunii romane. 
În 1860, se casatoreste cu Maria Losonti, descendenta din vita nobila ; o femeie fidela,iubitoare,devotata caminului ei ,ce a tinut cu toata inima la onoarea familiei . Dumnezeu i-a binecuvantat cu doi copii Maria-Carolina,moarta la un an si Elena –Gheorghina(1860-1940), militanta culturala si feminista binecunoscuta în epoca. 
Invataturile de bun-simt ale parintilor sai,de corectitudine,de dreptate si de judecata il "imbogati" inca din copilarie.De la ei invatase ca nu are voie sa paraseasca cararile dreptatii, bunatatea si adevarul.Samanta credintei fusese asternuta sub “brazda”mintii ,tot de ei :cerandu-i sa se increada in Domnul si sa-L recunoasca in toate caile sale.Sfaturile lor sanatoase si chibzuinta ,l-au ferit de calea nelegiuitilor ,calauzindu-i pasii pe calea intelepciunii. 
Începând cu 1866, participa la diferite manifestari si actiuni organizate de "ASTRA",asociatiune înfiintata pentru ridicarea constiintei nationale prin culturalizarea românilor ,convins fiind ca dezideratele nationale pot fi infaptuite prin actiunile de luminare ale poporului.
George Pop de Basesti a devenit unul din marii sprijinitori ai societatilor culturale ale romanilor din Transilvania,incepand cu cele studentesti “,Iulia”, “Junimea”; terminand cu “reuniunile” femeilor de la Brasov si Salaj;colaborand cu ziaristi si oameni de cultura de la publicatii de prestigiu cum ar fi :”Tribuna”,”Gazeta Transilvaniei” si ”Observatorul”. 
In conditiile legii scolare din 1879,a creat scoli in limba romana ,demonstrand rolul decisiv al limbii nationale in supravietuirea poporului roman ,subliniind preeminenta factorului lingvistic in fata celui etnic ,aratand ca "limba este un giuvaer mai pretios decat viata insasi."În acea perioada ,românii din Transilvania se aflau într-o stare politica si sociala dezastruoasa , mai ales dupa instaurarea dualismului austro-ungar ,in 1867,politica Vienei imperiale ,acest “putregai de pudra si parfum” ,a savarsit a treia mare tradare a poporului roman;dupa ce l-a tradat pe Horea, apoi pe Iancu... 
Ales deputat în Parlamentul maghiar, in 1872, a desfasurat o lupta apriga pentru dezrobirea nationala timp de 9 ani ,sustinand cu mult patos setea de dreptate a romanilor .În 1872 ,a fost ales deputat în Parlamentul ungar din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, pe care l-a reprezentat până în 1881. A reprezentat pentru 9 ani interesele burgheziei româneşti din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta. Pe 9 august 1880, a propus într-o conferinţă ţinută la Turda unirea tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria într-un singur partid naţional. În urma acestei propuneri s-a convocat pe 17 octombrie 1880 o conferinţă alcătuită din 30 de fruntaşi români din Transilvania şi Ungaria, care au decis convocarea Conferinţei Naţionale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naţionale româneşti din Ungaria şi unirea acestora sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria. 
A fost un nobil generos ,ctitor de cultura ,sprijinitor al taranimii ,al orfanilor si vaduvelor si luptator neobosit pentru emancipare nationala a romanilor.S-a contopit  afectiv cu nazuintele consatenilor sai ,incat el era “badea George”,nu ,pur si simplu, un intelectual distant.El  a sustinut  ca taranii sunt un puternic element de tarie si cultura,de consolidare a unui popor;incat Nicolae Iorga il considera un “voievod de obsti si osti taranesti”.Fiind un bun cunoscator al stiintei agricole,el si-a impartasit experienta in lucrarea “Economia campului”.Mai-mult,in 1914,  a  intemeiat ,prin testament ,“Fundatia George Pop de Basesti si fiica lui Elena”,care avea scopul de a infiinta scoli de agricultura pentru copiii de la sate ;cei mai merituosi invatacei urmand sa primeasca animale si unelte de munca,iar dascalii lor sustinere materiala .El a crezut ,asemenea prietenului Mihail  Kogalniceanu ,ca “taranii sunt insasi tara”.
A fost ,asemenea oamenilor in mijlocul carora traia, un slujitor al Crestinismului.El a inaltat biserica din satul sau ,dar si din localitatea Baita de sub Codru si si-a lasat ,prin testament ,toata averea "Preaveneratului Capitlu Mitropolitan Greco-catolic" de la Alba Iulia si Fagaras,cu sediul in Blaj. 
Credinta in Cel de Sus i-a dat intelepciune si putere ;Sub protectia Ei ,se lasa stapanit de un vis: cel de a face dreptate . 
Visul sau arzator a devenit mai intai o cauza ,apoi o miscare . 
Zi de zi isi intarea credinta,starpind indoiala ce incerca sa-i impaienjeneasca cugetul . 
Stia ca educarea mintii este esentiala .Cunostea ca sufletul se largeste prin rugaciune ,iar mintea se subtiaza prin invatatura ,ajutandu-l in pledoariile sale din Parlament ,cand acuza:”DACA E PACAT SA ATENTEZI LA VIATA UNUI OM,CU ATAT MAI MARE PACAT E SA ATENTEZI-CA IN CAZUL DE FATA –LA VIATA UNUI NEAM ,BA CHIAR A MAI MULTOR NEAMURI.”El era incredintat ca “dreptul poate fi suprimat prin forta,niciodata nimicit.” 
În 1887, are loc o Conferinta Nationala la Sibiu în legatura cu întocmirea unui "Memorand" cu plângerile românilor împotriva situatiei lor grave din punct de vedere social si politic ,care sa fie prezentat împaratului la Viena.
Condus de inflacarare si principii, avand o capacitate covarsitoare de intelegere a realitatii, crezand in victoria dreptului asupra fortei ,isi rascoli sufletul si-si stimula gandurile ,avand convingerea ca intotdeauna constiinta dreptatii il intareste si-l inalta  . 
Idealul national asezat pe umanitarism, civilizatie, libertate si independenta i-a clarificat obiectivele politice: lupta pentru recastigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba romana in administratie si justitie ,revizuirea legii nationalitatilor si a legii electorale. 
La 25-26 martie 1892 ,se definitiveaza continutul memorandumului de la Viena ,"MEMORANDUMULUI ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA SI UNGARIA", document istoric prin care Partidul National Român protesteaza energic împotriva sistemului de guvernare impus de Budapesta , în care sunt consemnate toate silniciile si abuzurile la care erau supusi români din Imperiul austro - ungar. 
In 26 mai 1892 ,a facut parte din delegatia "celor 300" , iar în urma procesului intentat autorilor Memorandumului , George Pop de Basesti va fi condamnat alaturi de alti conducatori ai Partidului National Român . 
El a urmat” sa-si ispaseasca pacatul dragostei de neam” in inchisorile de la Seghedin si Vacz , locuri unde si-a intarit credinta in idealul national :”NOI LUPTAM CU ARME LEGALE PENTRU O CAUZA MARE”.In timpul detentiei sale,ii moare sotia “ de suparare”.
Desi avea 60 de ani la iesirea din inchisoare ,dispunea de resurse de energie si entuziasm . 
Dotat cu tact politic ,a contribuit la abolirea sciziunii si la refacerea Partidului National Roman,desfiintat in urma miscarii memorandiste.In 1902 ,a fost  ales presedinte al PNR ,remarcandu-se, in special, la 12 octombrie 1918, cand a fost elaborata declaratia de autodeterminare si despartire a Transilvaniei de Ungaria ,moment decisiv in pregatirea actului final al realizarii statului national unitar roman... 
Un moment impresionant ,prin amploarea si semnificatia sa ,este actul de la 1Decembrie 1918. Printre cei 1228 delegati din toata tara, a tinut sa fie prezent si, batranul de varsta patriarhala, George Pop de Basesti ,care ,desi bolnav, si-a purtat cu mandrie pe piept esarfa tricolora. Ajuns la Alba Iulia ,patruns de emotie a zis:”Am venit ,chiar daca aceasta cale m-ar costa viata…” 
La Alba Iulia , în istorica cetate a poporului român , la 1 Decembrie 1918, a fost  ales în functia de Presedinte al Marii Adunari ,subliniind în cuvântul de deschidere " realizarea marelui vis” .El  a aratat ca :”Lanturile acestei robii suntem chemati ,fratilor ,sa le zdrobim astazi ,in aceasta mare adunare nationala a tuturor romanilor …Vrem sa zdrobim lanturile robiei noastre sufletesti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul:unirea tuturor celor de o limba si de o lege intr-un singur si nedespartit stat romanesc”.  
Pe 2 decembrie,in sedinta tinuta la Alba Iulia ,a fost ales presedinte al MARELUI SFAT NATIONAL .La sfarsitul sedintei ,GEORGE POP DE BASESTI aduce multumiri fierbinti marelui DUMNEZEU ,apoi incheie cu cuvintele Scripturii:”Iar acum slobozeste,Doamne,pe robul Tau in pace ,ca am vazut mantuirea neamului meu “,iar vocea batranului apostol , intretaiata tot mai mult de suspine, se stinse.Lacrimile-i curgeau din ochii lui inviorati de maratia momentului si plangand el , plangeau cu totii. Erau lacrimile curate ce curgeau din ochii care au avut fericirea sa vada dezrobirea neamului. 
Personalitati de elita ale vietii politice si culturale precum :BARITIU,BRANISTE,VULCAN,MAIORESCU ,FILIPESCU KOGALNICEANU,IORGA,GOGA,BRATIANU, MANIU,LUCACIU,RATIU,VAIDA-VOIEVOD, GOLDIS l-au pretuit si i-au oferit iubirea lor prieteneasca si edificatoare. 
Adversarii politici , ca de exemplu -Tisza Kalman ,primul-ministru al Ungariei ,l-au respectat ,gratulandu-l:”Strasnic om esti daco-roman fanatic !Intre noi e departare ca intre cer si pamant .Nu ne vom intelege niciodata…Vino tu la noi si-ti garantez ca nu exista demnitate in Ungaria pe care sa n-o poti dobandi”.George Pop de Basesti a raspuns:”DE MI-ATI DA TOATA UNGARIA SI TOT N-AS TRADA CAUZA CEA DREAPTA A SARMANULUI MEU POPOR,CARE AFARA DE DUMNEZEU ,DE TOVARASII MEI SI DE MINE ,N-ARE ALTI APARATORI IMPOTRIVA TENDINTELOR VOASTRE DE COTROPIRE”. 
Constient ca si-a facut datoria fata de neam si mandru ca a pecetluit un trecut de nadejdi si stradanii ,paraseste cetatea Balgradului ,multumit, si se intoarce acasa .In drum spre satul sau natal, racind puternic ,se imbolnaveste,iar la 23 februarie 1919 viata i se stinge,moare de apoplexie. 
La 26 februarie, a avut loc slujba inmormantarii.Dupa primul dangat al clopotului ,hoardele lui Bela Kun au trimis ploaie de gloante asupra casei eroului nostru .La indemnul parintelui paroh ,raposatul a fost dus la biserica satului ,iar de acolo la cimitir ,transportat pe un car taranesc ,impodobit cu cetini de brad si tras de sase boi ,simbolizand simplitatea patriarhala si harnicia neobosita a acestui mare gospodar. El isi doarme somnul de veci alaturi de taranii in mijlocul carora a trait ,ramanand astfel unit sufleteste cu obstea romaneasca din Basesti.
Viata lui a fost foarte bogata,plina de realizari ,incat s-ar putea scrie mult mai mult. 
Existenta lui a fost un model si va ramane de-a pururi... 
La 1 februarie 1976 ,a fost inaugurat Muzeul memorial "George Pop de Basesti" in conacul ce a apartinut tribunului Unirii.Casa a fost construita în anii 1885-1890, constituind timp de trei decenii un punct de referinta si de întâlnire a multor personalitati transilvanene: dr. Vasile Lucaciu, Vasile Goldis, Ion Ratiu, Teodor Mihali. Pâna în 1940 ,casa a fost locuita de fiica sa Elena Pop Longin si sotul el Francisc Hossu Longin . Nationalizata, în 1948 , a servit ca sediu CAP si magazie de cereale. 
În perioada 1970-1976, s-au executat lucrari de reabilitare , organizarea muzeului facându-se în etape.Pe terenul donat de Gheorghe Pop de Băseşti Bisericii Române Unite cu Roma a fost ridicată noua biserică greco-catolică din Băseşti, cu hramul "Sfântul Gheorghe", sfinţită în anul 2005.
Inchei acest articol folosindu-ma de cuvintele lui Octavian Goga:”INFATISAREA LUI IMPUNEA ...UN ASPECT DE DEMNITATE SI CURATENIE MORALA ,IMPRUMUTAND FRAMANTARILOR DIMPREJUR O HAINA DE VETUSTATE SEVERA, LEGANANDU-NE DE CONTINUITATEA ASPIRATIILOR DIN VECHIME SI DANDU-NE TUTURORA SENZATIA BINEFACATOARE CA LUPTA PE CARE O DUCEM E PERFECT LEGITIMA SI CREDINTELE NOASTRE VIN DE DEMULT,DE FOARTE DEPARTE...E UN CAPITOL DE ISTORIE NATIONALA IN CRIPTA DE LA BASESTI. EPIGONI AI TARII MELE , DUCETI-VA LA EA SA INVATATI DRAGOSTE DE NEAM !...”
LA MULTI ANI , ROMANIA !