Rugăciune pentru 1 Decembrie

de Adrian Păunescu

Ne iartă, Doamne, ura si gâlceava
de care suntem zilnic vinovați,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.

Evangheliile toamnei

de Nichita Stănescu 

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
frunzei în toamnă.
Matei zice-va:
- Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă.
Marcu striga-va:
- De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă cădea-va
frunza în toamnă.
Luca va zice:
- Din nedragoste, din neînviată moarte,
din verde repetat numai cu umbra
cădea-va frunza în toamnă.
Ioan se va ridica şi va zice :
- Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.

OPRIȚI ACEASTĂ FRUNZĂ

de Adrian Păunescu

Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
Întreaga roată a lumii şi fiecare pom
O simt că mi se rupe din sânge şi din carne
Şi mi se face milă de lume şi de om.

Şi mi se face milă de mine şi de tine
Şi frunza care cade mă-nebuneşte iar
Şi-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puţin mai bine
Şi mi se desfrunzeşte pe trup un calendar.

Şi nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade în dulce hodoronc
Şi nu mai am putere şi nu mai am cuvinte
Şi fiecare fibră răsună ca un gong.

Opriţi pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
Destul cu-atâta ceață şi oameni neciteţi
Opriţi această frunză de foc ce mă condamnă
Să ştiu măsura scurtei mele vieţi.

Răscumpăr azi...

de Doina Bezea

Răscumpăr azi  

singurătăţi din piatră,  

cuvinte dulci  

muiate-n lemn de fag,  

şi umbra ta pândind  

prin geana-ţi moartă,  

tot ostenind cărări  

sub un toiag!  

  

Pe dorul tău  

ce curge-acum prin mine,  

ştergând tăceri  

în care eu mă mint,  

am aşezat  

un şal de vânturi line,  

pe coama lor  

să simt al tău alint!  

  

Răscumpăr azi  

din roua-ţi de pe buze,  

săruturi tandre  

pe sub câmpi de mac,  

şi-n toamne reci  

când te strecori prin frunze,  

eu mă-nvelesc cu tine  

şi-apoi...tac! 

Între nouri și-ntre mare

DE VEGHE

de Răzvan CODRESCU

Stă Eminescu, drept, în verbul lui,
de veghe unei ţări ce nu-l mai ştie
şi unui neam căzut din poezie
în proza-n care loc de vise nu-i.

E rana noastră cea de-a pururi vie,
durerea tuturor şi-a nimănui,
în lemnul crucii cel mai groaznic cui
şi-n bezna morţii cea mai grea stihie.

Precum iubirea ori lumină lină
ne-o fi cîndva, ori bici de foc cumplit,
aşa ne-a fost şi el din cer menit
să fie stîlpul nostru de lumină
sau cea mai rea ţepuşă dinapoi
atunci cînd firea se sminteşte-n noi.

Acasă