Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat.Poetul nascut la Lancram,Lucian Blaga,aducand argumente in acest sens poezii care au parfum de nemurire.
Eu,fire visatoare,cautam ridicand ochii spre cer un sens al omului pe pamant.Intr-o forma voalata,zi de zi,primeam semnale ca lumea este ancorata in vesnicie,ca tot ce ne inconjoara de la firul de iarba calcat in picioare pana la orhideea ,intens, ocrotita,descriu un univers care ilustreaza intregul,fiecare element al sau fiind o caramida esentiala pusa la temelia Zidirii.
Ma bucuram ca un copil de ceea ce descopeream.Ma refugiam in dialoguri cu mine insumi,ori de cate ori o intamplare isi puse amprenta asupra gandurilor mele.Incercam sa inteleg lumea ,cand,in mod firesc ,trebuia doar cu pretul unei priviri sa culeg lumea in mine si,parte cu parte,capitol dupa capitol,sa o parcurg cu mintea si inima ,traind, cu vie intensitate,fiecare clipa cuibarita in cugetul meu.
Neintelegandu-ma ,cautam explicatii.Suparat pe mine insumi ca dovedeam atata neputinta,am batut la alte porti.Desi usile pareau ferecate cu paienjenis ce marturisea ca pe acolo nu a trecut cam demult picior de om;de dincolo ,auzeam glasul de bronz al tacerii care parca m-a imbiat sa nu-mi pierd rabdarea si nadejdea.Uluitor,era faptul ca usa ferecata permitea unei raze de soare sa-mi scoata gandurile indoliate de pesimism din umbra,luminand cararea spre Bine.
Asa am descoperit poteca pe care urmam sa calatoresc fara teama ca vreo ratacire ma pandeste de dupa colt.Potecuta aceasta ,desi o botezasem "stil de viata",de fapt numele ei era altul,mult mai simplu,mai natural,mai aproape de Adevar,numele ei fiind Credinta.
Ceea ce a incercat mama sa-mi inoculeze inca din frageda pruncie,avand convingerea ca are datoria de a-mi arata Calea cea dreapta vorbindu-mi despre Imparatia lui Dumnezeu si de scopul vietii ,Mantuirea;intr-un moment inopinat,intr-un context precipitat de panica,in anii liceului,rasari de sub brazda mintii mele,gandul ca niciodata nu am fost singur,mereu am avut pe Cineva in preajma,veghiindu-ma fara sa ma stinghereasca in vreun fel.
In vremea liceului,in urma cu 27, ani,cand m-am aflat la Internatul Liceului Industrial din Cehu-Silvaniei,am avut parte de o intamplare care mi-a marcat existenta.
Pe atunci,ateismul era politica de stat,iar formarea "omului nou, multilateral dezvoltat" devenise un obiectiv al regimului socialist.Nici nu doresc sa-mi mai amintesc de aberatiile sistemului,de lipsurile de care am avut parte,de indoctrinarea la care am fost supus.Vremuri de trista amintire,ar zice unii;insa eu consider ca in tot raul este si un bine,iar acele timpuri m-au ajutat sa inteleg mai usor diferenta dintre dictatura si democratie ,dintre socialism si capitalism si ,nu in ultimul rand ,dintre ateism si credinta.
Momentul pe care doresc sa-l evoc s-a intamplat intr-o dupa amiaza de decembrie a anului 1983:Un coleg m-a strangulat,in joaca, cu fularul ce-l aveam la gat ,incat animarea mea a durat minute bune.Eu ,desi inconstient,parca eram martor la o scena dintr-o piesa de teatru,eu fiind pentru prima oara in rolul principal.Cu toate ca era dupa-amiaza,eu am avut impresia ca bolta cereasca e plina de stele,iar de acolo dintre ele, se iti o lumina stralucitoare din care izvori o mana care ma mangaie pe crestet,iar apoi ,ca si cand ar fi vrut sa-mi ridice un val de pe ochi,se retrase de pe chipul meu ,ca o falfaire de aripi de porumbel,iar apoi,in zbor spre inaltimile celeste ,devenise o scanteie care ,in pofida legilor fizicii,pe masura ce se departa,devenea mai mare,pentru ca in final sa fie aidoma unei stele pe firmamentul albastru.
Pret de cateva minute,am avut dovada vie ca lumea nu se termina aici,ca dimensiunile pe care le-am identificat ,ca un spectator,reprezinta un univers nou ,compus din imagini cuceritoare,neatinse de rugina timpului.
Din acel moment in care din samanta mortii incolti viata,optica mea s-a schimbat radical,mereu simtind in umbra mea, ceva sau cineva, care imi veghea fiecare pas,oferindu-mi sansa de a vedea lumea cu alti ochi,venind in slujba maximei :Ceea ce nu te doboara,te intareste.
Mai tarziu,am devenit preocupat de fenomenele extra-senzoriale,lecturam orice lucrare de parapsihologie,incercand sa ma inteleg mai bine.In aceasta foame de lectura,am gasit explicatia cauzei pentru care viziunea mea asupra vietii si a mortii s-a schimbat radical:Povestea Ingerului Mortii.
Se spune ca, atunci cand omul trage sa moara,Dumnezeu ii trimite Ingerul Mortii,care este un inger ce poarta pe aripele sale multi ochi,iar daca Dumnezeu,in mila Lui,decide ca omul respectiv sa nu moara,il chema inapoi pe Ingerul Mortii,numai ca acesta ,inainte de a se intoarce,isi desprinde un ochi de pe aripile lui si-l daruieste celui ce trebuia sa moara.Iar muribundul,revenind la viata,din clipa aceea o va vedea altfel.
De multe ori am reflectat la cele intamplate,dorind sa inteleg mai profund "clipa" cu parfum de vesnicie care mi-a imbalsamat sufletul.In momentele grele,cand i-am pierdut pe cei dragi,experienta din adolescenta mi-a alinat dorul,alimentandu-mi nadejdea ca "viata" nu se termina aici,ca exista si "dincolo",sub o alta forma , viata.
Nimeni si nimic nu au reusit sa-mi perturbe perceptia mea despre lume.Mai mult,cu fiecare zi pe care mi-a lasat-o Dumnezeu, incerc sa-L regasesc in fel si chip ,sub forma Binelui,bucurandu-ma ca un copil de prezenta Omului Frumos,asa cum bine l-a definit Dan Puric pe omul cu demnitate crestina,intarindu-mi credinta cu nadejde si inmiresmandu-mi mintea si inima cu parfum de vesnicie.
Eu,fire visatoare,cautam ridicand ochii spre cer un sens al omului pe pamant.Intr-o forma voalata,zi de zi,primeam semnale ca lumea este ancorata in vesnicie,ca tot ce ne inconjoara de la firul de iarba calcat in picioare pana la orhideea ,intens, ocrotita,descriu un univers care ilustreaza intregul,fiecare element al sau fiind o caramida esentiala pusa la temelia Zidirii.
Ma bucuram ca un copil de ceea ce descopeream.Ma refugiam in dialoguri cu mine insumi,ori de cate ori o intamplare isi puse amprenta asupra gandurilor mele.Incercam sa inteleg lumea ,cand,in mod firesc ,trebuia doar cu pretul unei priviri sa culeg lumea in mine si,parte cu parte,capitol dupa capitol,sa o parcurg cu mintea si inima ,traind, cu vie intensitate,fiecare clipa cuibarita in cugetul meu.
Neintelegandu-ma ,cautam explicatii.Suparat pe mine insumi ca dovedeam atata neputinta,am batut la alte porti.Desi usile pareau ferecate cu paienjenis ce marturisea ca pe acolo nu a trecut cam demult picior de om;de dincolo ,auzeam glasul de bronz al tacerii care parca m-a imbiat sa nu-mi pierd rabdarea si nadejdea.Uluitor,era faptul ca usa ferecata permitea unei raze de soare sa-mi scoata gandurile indoliate de pesimism din umbra,luminand cararea spre Bine.
Asa am descoperit poteca pe care urmam sa calatoresc fara teama ca vreo ratacire ma pandeste de dupa colt.Potecuta aceasta ,desi o botezasem "stil de viata",de fapt numele ei era altul,mult mai simplu,mai natural,mai aproape de Adevar,numele ei fiind Credinta.
Ceea ce a incercat mama sa-mi inoculeze inca din frageda pruncie,avand convingerea ca are datoria de a-mi arata Calea cea dreapta vorbindu-mi despre Imparatia lui Dumnezeu si de scopul vietii ,Mantuirea;intr-un moment inopinat,intr-un context precipitat de panica,in anii liceului,rasari de sub brazda mintii mele,gandul ca niciodata nu am fost singur,mereu am avut pe Cineva in preajma,veghiindu-ma fara sa ma stinghereasca in vreun fel.
In vremea liceului,in urma cu 27, ani,cand m-am aflat la Internatul Liceului Industrial din Cehu-Silvaniei,am avut parte de o intamplare care mi-a marcat existenta.
Pe atunci,ateismul era politica de stat,iar formarea "omului nou, multilateral dezvoltat" devenise un obiectiv al regimului socialist.Nici nu doresc sa-mi mai amintesc de aberatiile sistemului,de lipsurile de care am avut parte,de indoctrinarea la care am fost supus.Vremuri de trista amintire,ar zice unii;insa eu consider ca in tot raul este si un bine,iar acele timpuri m-au ajutat sa inteleg mai usor diferenta dintre dictatura si democratie ,dintre socialism si capitalism si ,nu in ultimul rand ,dintre ateism si credinta.
Momentul pe care doresc sa-l evoc s-a intamplat intr-o dupa amiaza de decembrie a anului 1983:Un coleg m-a strangulat,in joaca, cu fularul ce-l aveam la gat ,incat animarea mea a durat minute bune.Eu ,desi inconstient,parca eram martor la o scena dintr-o piesa de teatru,eu fiind pentru prima oara in rolul principal.Cu toate ca era dupa-amiaza,eu am avut impresia ca bolta cereasca e plina de stele,iar de acolo dintre ele, se iti o lumina stralucitoare din care izvori o mana care ma mangaie pe crestet,iar apoi ,ca si cand ar fi vrut sa-mi ridice un val de pe ochi,se retrase de pe chipul meu ,ca o falfaire de aripi de porumbel,iar apoi,in zbor spre inaltimile celeste ,devenise o scanteie care ,in pofida legilor fizicii,pe masura ce se departa,devenea mai mare,pentru ca in final sa fie aidoma unei stele pe firmamentul albastru.
Pret de cateva minute,am avut dovada vie ca lumea nu se termina aici,ca dimensiunile pe care le-am identificat ,ca un spectator,reprezinta un univers nou ,compus din imagini cuceritoare,neatinse de rugina timpului.
Din acel moment in care din samanta mortii incolti viata,optica mea s-a schimbat radical,mereu simtind in umbra mea, ceva sau cineva, care imi veghea fiecare pas,oferindu-mi sansa de a vedea lumea cu alti ochi,venind in slujba maximei :Ceea ce nu te doboara,te intareste.
Mai tarziu,am devenit preocupat de fenomenele extra-senzoriale,lecturam orice lucrare de parapsihologie,incercand sa ma inteleg mai bine.In aceasta foame de lectura,am gasit explicatia cauzei pentru care viziunea mea asupra vietii si a mortii s-a schimbat radical:Povestea Ingerului Mortii.
Se spune ca, atunci cand omul trage sa moara,Dumnezeu ii trimite Ingerul Mortii,care este un inger ce poarta pe aripele sale multi ochi,iar daca Dumnezeu,in mila Lui,decide ca omul respectiv sa nu moara,il chema inapoi pe Ingerul Mortii,numai ca acesta ,inainte de a se intoarce,isi desprinde un ochi de pe aripile lui si-l daruieste celui ce trebuia sa moara.Iar muribundul,revenind la viata,din clipa aceea o va vedea altfel.
De multe ori am reflectat la cele intamplate,dorind sa inteleg mai profund "clipa" cu parfum de vesnicie care mi-a imbalsamat sufletul.In momentele grele,cand i-am pierdut pe cei dragi,experienta din adolescenta mi-a alinat dorul,alimentandu-mi nadejdea ca "viata" nu se termina aici,ca exista si "dincolo",sub o alta forma , viata.
Nimeni si nimic nu au reusit sa-mi perturbe perceptia mea despre lume.Mai mult,cu fiecare zi pe care mi-a lasat-o Dumnezeu, incerc sa-L regasesc in fel si chip ,sub forma Binelui,bucurandu-ma ca un copil de prezenta Omului Frumos,asa cum bine l-a definit Dan Puric pe omul cu demnitate crestina,intarindu-mi credinta cu nadejde si inmiresmandu-mi mintea si inima cu parfum de vesnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu