De unde izvorăşte, Florin, ultrasensibilitatea asta?
Întrebarea ta mă poartă înapoi, într-un tunel al timpului, la capătul
caruia copilaria mea se deschide iar, în lumină. Şi sunt fericit, pentru
că în călatoria asta, ca într-un vis minunat, îmi regăsesc părinţii. Mă
copleşesc amintirile - văd uliţele satului Corlata, cum se împletesc cu
străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei
care mi-au dat viaţă urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără
margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune şi zilele rele,
bucuriile, apoi tristeţile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul
şi mintea şi m-au marcat definitiv. Aş zice că reţeta iubirii de oameni
şi a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă
trezesc cu ea dimineaţa şi cu ea adorm.
În călătoria asta în timp, la care m-ai provocat, am avut senzaţia,
pentru cateva clipe, că anii s-au întors brusc: eram foarte tânăr când,
într-o sală de cinema, mă lăsam vrăjit de Kirk Douglas şi Anthony Quinn,
în excepţionalul film Van Gogh. Eram vrăjit de actorie, de magia
scenei, a ecranului; şi toate au pus, încet, stăpânire pe mine,
definitiv.
Anii au trecut pe repede înainte, înfăşuraţi, învolburaţi într-o tornadă copleşitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piaţetei pustii. Am lacrimi în suflet - înţeleg, iar, că viaţa nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinţii mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire şi apreciere pe care mi-o transmite publicul, şi să fie fericiţi cu şi pentru mine.
Cateodată am senzaţia că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca uşa să se deschidă şi ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste şi o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aş avea, pe amândoi, în viaţă.
Anii au trecut pe repede înainte, înfăşuraţi, învolburaţi într-o tornadă copleşitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piaţetei pustii. Am lacrimi în suflet - înţeleg, iar, că viaţa nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinţii mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire şi apreciere pe care mi-o transmite publicul, şi să fie fericiţi cu şi pentru mine.
Cateodată am senzaţia că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca uşa să se deschidă şi ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste şi o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aş avea, pe amândoi, în viaţă.
