Maturitatea

"Între maturitate și bătrânețe e o mare diferență, o diferență uriașă, și oamenii le confundă aproape întotdeauna. Oamenii cred că a îmbătrâni înseamnă a deveni matur, ceea ce nu e adevărat. Bătrânețea aparține corpului. Toată lumea îmbătrânește, e un proces firesc, dar dacă ești bătrân nu înseamnă neapărat că ești matur.

Bătrânețea nu e ceva pe care îl faci tu, bătrânețea se întâmplă la nivel fizic. Orice copil născut devine bătrân după trecerea timpului. Maturitatea este ceva pe care îl aduci în viața ta – ea vine din conștientizare. Când un om îmbătrânește pe deplin conștient, el devine matur. Îmbătrânirea plus conștientizarea, experimentarea plus conștientizarea înseamnă maturitate.

Un lucru poate fi experimentat în două feluri. Îl poți experimenta pur și simplu ca și cum ai fi hipnotizat, inconștient, neatent la ce se întâmplă. Lucrul se întâmplă, însă tu nu ești acolo. El nu se întâmplă în prezența ta, tu ești absent. Treci pe lângă el indiferent, neatent, faptul că se întâmplă nu-ți atinge nicio coardă sensibilă. El poate ajunge să facă parte din memoria ta, căci într-un fel ești prezent, dar nu contribuie cu nimic la înțelepciunea ta. Nu te ajută nicicum să te dezvolți, să evoluezi. Îmbătrânești și atât.

Însă, dacă treci printr-o experiență conștientizând-o, aceeași experiență devine maturitate.

Există două moduri de a trăi. Unul este să trăiești dormind profund – atunci îmbătrânești, cu fiecare clipă ești mai bătrân, cu fiecare clipă te apropii de moarte, clipă de clipă mori câte puțin, atâta tot. Toată viața ta constă dintr-o moarte lungă și lentă. Dacă însă îți conștientizezi experiențele, dacă ești atent la tot ce faci și la tot ce ți se întâmplă, dacă savurezi experiența prin toți porii, dacă încerci să înțelegi rostul ei, dacă încerci să-i pătrunzi adâncimile, dacă o trăiești intens și total, atunci nu e doar un fenomen de suprafață. În adâncul tău, ceva se schimbă prin ea. Devii mai vigilent. Dacă această experiență este o greșeală, n-ai s-o mai repeți niciodată.

Omul matur nu comite niciodată aceeași greșeală de două ori. Însă cel care e doar bătrân face aceleași greșeli iar și iar. El trăiește într-un cerc, și nu învață nimic. Azi e supărat, ieri a fost supărat, alaltăieri a fost supărat, mâine o să o fie supărat, și poimâine la fel. Se supără întruna, se căiește întruna că a fost supărat, și ia întruna hotărârea de a nu se mai supăra. Însă acea hotărâre nu produce nicio schimbare: ori de câte ori e deranjat de ceva sau cineva, supărarea pune stăpânire pe el, îl posedă; se comite aceeași greșeală. Omul îmbătrânește fără să fi învățat nimic.

Dacă trăiești total experiența supărării, nu te vei mai supăra niciodată. O singură experiență e de ajuns să te învețe că supărarea e o prostie, e un lucru absurd – nu că e un păcat, ci doar o prostie. Îți faci degeaba rău ție, și le faci rău și altora. Nu merită. Atunci te maturizezi. Mâine situația se va repeta, dar supărarea nu se va repeta. Iar omul care se maturizează nu decide că nu se va mai supăra, nu – ăsta e semnul omului care nu se maturizează. Omul matur nu ia niciodată decizii cu privire la viitor; maturitatea însăși are grijă de asta. El trăiește în prezent, și felul în care trăiește hotărăște cum va fi ziua de mâine.

Dacă supărarea e dureroasă, otrăvitoare, dacă te face să suferi cumplit, ce rost are să hotărăști sau să juri că n-ai să te mai superi? E un lucru absolut copilăresc, n-are niciun rost! Dacă ai aflat că supărarea este otrăvitoare, termini cu ea, nu te mai superi și gata! Calea aceea este închisă, ușa aceea nu mai există pentru tine. Situația se va repeta mâine, dar nu vei mai fi controlat de situație. Ai învățat ceva, așa că nu mai repeți greșeala, ba chiar s-ar putea să râzi de cât de proști pot fi oamenii care se supără. Cu fiecare experiență, înțelegerea ta evoluează.

Poți să-ți trăiești viața de parcă ai fi în stare de hipnoză – așa trăiesc nouăzeci și nouă la sută din oameni – sau poți trăi cu intensitate, conștientizând tot ce se întâmplă. Dacă trăiești conștientizând, te maturizezi; altfel doar îmbătrânești. Iar a îmbătrâni nu înseamnă a deveni înțelept. Dacă ai fost prost când erai tânăr, iar acum ai îmbătrânit, nu ești decât un prost bătrân, atâta tot. Doar îmbătrânind, nu devii înțelept. Poți să devii chiar mai prost, din cauză că ai dobândit obiceiuri mecanice, ca un robot.

Viața poate să fie trăită în două feluri. Dacă trăiești inconștient, mori pur și simplu; dacă trăiești conștient, dobândești tot mai multă viață. Moartea va veni, însă ea nu vine niciodată la omul matur, ea vine numai la omul care a îmbătrânit. Omul matur nu moare niciodată, pentru că el învață chiar și din moarte. Până și moartea o să fie o experiență care trebuie trăită intens și urmărită cu atenție.

Omul matur nu moare niciodată. De fapt, izbindu-se de stânca maturității, moartea e cea care moare. Moartea moare, dar niciodată omul matur. Mesajul tuturor iluminaților este că omul e nemuritor. Ei au cunoscut acest lucru, ei și-au trăit moartea. Au urmărit-o și au aflat că ea te înconjoară, dar tu rămâi izolat, rămâi îndepărtat. Moartea se întâmplă în apropierea ta, dar ea nu ți se întâmplă niciodată ție.

Ființa ta e nemuritoare, ființa ta e binecuvântată, ființa ta e divină, dar nu poți să îndeși în minte și în memorie acele experiențe. Trebuie să treci prin viață și să le dobândești. Există multă suferință, există multă durere. Iar din cauza durerii și suferinței, oamenilor le place să trăiască prostește – trebuie înțeles de ce atâția oameni insistă să trăiască în stare de hipnoză, de ce înțelepții ca Buddha și Iisus le spun să se trezească, dar nimeni nu-i ascultă. De ce? Ți-ai pus vreodată întrebarea asta? De ce oamenii nu conștientizează? Dacă acest lucru duce la fericire infinită, la adevărul absolut, de ce nu sunt conștienți? De ce insistă să fie somnoroși? Răspunsul e că, dacă sunt conștienți, suferă. Dacă devin conștienți, devin conștienți de durere, iar durerea e atât de mare încât le vine să ia un calmant și să doarmă.

Această somnolență acționează ca un mijloc de protecție împotriva durerii. Însă există și un neajuns: dacă ești somnolent ca să nu simți durerea, nu simți nici plăcerea. Imaginează-ți acest lucru ca pe două robinete: pe unul scrie «durere», pe celălalt scrie «plăcere». Ai vrea să închizi robinetul pe care scrie «durere» și să-l deschizi pe cel pe care scrie «plăcere», însă dacă închizi robinetul «durere» se închide imediat și robinetul «plăcere», pentru că în spatele amândurora este un singur robinet pe care scrie «conștientizare». Fie amândouă rămân închise, fie amândouă rămân deschise, pentru că amândouă sunt două fețe ale aceluiași fenomen, două aspecte.

Și asta este întreaga contradicție a minții: mintea vrea să fie tot mai fericită – fericirea este posibilă dacă ești conștient – și tot mintea vrea să sufere tot mai puțin – însă tot mai puțină durere e cu putință numai dacă ești inconștient. Omul se află în dilemă. Dacă nu vrea durere, plăcerea dispare imediat din viața lui, fericirea dispare. Dacă vrea fericire, deschide robinetul, și imediat curge și durere. Dacă e conștient, e conștient de amândouă. Viața e și durere, și plăcere. Viața e și fericire, și nefericire. Viața e și zi, și noapte, și viață, și moarte. Trebuie să fie conștient de ambele contrarii.

Așa că ia aminte: dacă ți-e frică de durere, rămâi în stare de hipnoză; vei îmbătrâni și vei muri, ratând prilejul de a cunoaște fericirea. Dacă vrei să fii conștient, atunci trebuie să fii conștient atât de durere, cât și de plăcere; ele nu sunt fenomene separate. Iar omul conștient este foarte fericit, dar și capabil de nefericire profundă, lucru de care cei mai mulți oameni nu sunt capabili.

[…] 

Să nu uiți niciodată că, ori de câte ori ajungi pe un pisc înalt, simultan există și o vale adâncă. Dacă vrei să ajungi în rai, rădăcinile tale trebuie să fie în iad. Din cauză că ți-e frică de durere nu poți să devii conștient, și atunci nu înveți nimic. Este exact ca atunci când, de teama dușmanilor, îți închizi ușile casei. Acum nu mai poate intra nici prietenul, chiar și iubita e lăsată afară. Iubita bate la ușă, dar ție ți-e frică să deschizi, ți-e teamă că ar putea fi dușmanul. Așa că rămâi închis. Nu intră nici dușmanul, dar nici prietenul. Ți-ai transformat prietenul în dușman.

Deschide ușile. Când aerul proaspăt intră în casă, este foarte posibil să intre și pericolul. Când vine prietenul, vine și dușmanul, pentru că ziua și noaptea intră împreună, durerea și plăcerea intră împreună, viața și moartea intră împreună. Nu te teme de durere, altfel vei trăi sub anestezie. Chirurgul îți administrează un anestezic înainte de a te opera, pentru că durerea o să fie mare și n-ai s-o poți îndura. Conștiența ta trebuie amorțită, ca să nu simți durerea pricinuită de operație.

Din cauza fricii de durere ți-ai impus să trăiești cu conștiința amorțită, să duci o existență amorțită. Trebuie să te lepezi de această frică. Trebuie să înfrunți durerea, trebuie să treci prin suferință, căci numai atunci prietenul are posibilitatea să intre.

Iar când le cunoști pe amândouă, când cunoști atât durerea, cât și plăcerea, le transcenzi dintr-odată pe amândouă. "

(Osho, „Maturitatea – Responsabilitatea de a fi tu însuți”)