Eminescu

"Avatarul Mihai Eminescu - IUBIREA noastră!

La fel ca Hristos, Eminescu se naște în fiecare an tocmai pentru că n-a murit niciodată. El este Luceafărul sufletului nostru: dacă n-ar fi existat, am fi fost niște săraci, căci ar fi însemnat că acest popor n-a fost binecuvântat cu Hristosul său! Ar fi însemnat că însuși Creatorul n-ar fi pășit în acest neam, arătându-se lui prin Eminescu în frumusețea metaforei universale, dar și în profunzimea suferinței pe care a purtat-o ca om în scurta sa viață.

Eu cred (și aș îndrăzni să spun ”știu”) că Universul, noi înșine, planetele, Pământul, plantele, florile, peștii și tot ce există nu sunt altceva decât metafore divine. Cred că Viața și tot ce există în Univers este ”poezia lui Dumnezeu”. Geniul poetic, care a creat toate formele ca pe niște expresii perfecte și frumoase ale iubirii, mai întâi ca ”imagini”, revine din când în când pe Pământ în chipurile avatarurilor - ale marilor sfinți și ale marilor creatori. Cred că toate aceste ființe, purtătoare de lumină, țin pe umerii lor atâta suferință cât le e și lumina. Ei sunt Hristoșii ce pășesc cu smerenie, unii în deplin anonimat, printre oameni, purtându-le - fără știrea lor - durerile și păcatele. Deopotrivă avatarurile, sfinții și marii poeți sau marii scriitori ai lumii cunosc adâncurile ascunse și întunecate ale ale sufletului omenesc, precum și frumusețea lui absolută. Fiecare dintre ei este o binecuvântare divină, căci divinul însuși vine în trup pentru a binecuvânta această lume, care nu-și mai poate duce singură negurile interioare. Prezența unui avatar, fie în chipul unui sfânt, fie al unui mare poet, cum cred că a fost și Eminescu, înseamnă că el poate simți în trăirile sale suferința care a fost și pe aceea ce va să vină, iar simțirea aceasta este felul în care Dumnezeu binecuvântează un neam întreg, luându-i povara pentru secole. De aceea marii creatori nu au fost fericiți în viețile lor omenești și au avut vieți scurte pe Pământ. Cred că Mihai Eminescu a trăit cicatricile și durerile neamului său, precum și suferințele universale ale ființei umane.

Am recitit recent scrisorile pe care Eminescu i le scria Veronicăi Micle. Iata cateva pasaje semnificative, care dezvăluie suferința lăuntrică a unui spirit căruia îi era așa de greu să trăiască...în trup, în această lume. Aceasta-i starea marilor spirite: ele nu-și găsesc fericirea în locurile înguste, mărginite și nefericite ale lumii.

”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi”.  

”Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă”.

”Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură”.
”Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat”. 
”Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi”?

Iată: pe cât de mare era suferința omului, la fel de mare era lumina lui, lumina din care a creat, cea din și prin care a văzut adevăruri pe care știința le-a văzut după o sută de ani cu mijloace tehnice sofisticate. Eminescu își întrezărea destinul și neputina de a se sustrage lui, starea de Hristos, își simțea crucea și o purta la fel ca ”un călugăr”, cum el însuși a scris. Descifrarea atentă a operei lui Mihai Eminescu și a vieții sale omenești ne va pune în fața unui chip de ”avatar ascuns”, care continuă să trăiască și va trăi mereu în conștiința neamului său. Până și dragostea sa pentru Veronica Micle ( precum și dragostea ei pentru el), descrie destinul frânt și tragic al iubirii omenești, o iubire crucificată, imposibilă și, în același timp, nemuritoare! Ei au atins împreună lumina absolută și împreună au plecat din trup, dovedind că... sufletul care-și găsește iubirea reflectată în altul îl urmează pe celălalt în viață și-n moarte. Avatarul Eminescu n-a fost singur: cea care a purtat povara durerii omenești și a iubirii sfâșietoare, neîmplinite, în același timp, a iubirii absolute a neamului a fost Veronica Micle, sufletul pereche al lui Eminescu. Cred că ei s-au născut împreună în plan subtil și au murit împreună pentru că erau Unul, acel Unul destinat să preia suferința iubirilor neîmplinite ale unui neam pentru ca...sufletele noastre, ale celor ce pășim astăzi pe Pământ, să suporte mai ușor drama, durerea, neîmplinirea și întunericul lumii materiale. 
Am convingerea că Eminescu a fost un avatar, un suflet trimis acestui popor,  cu o misiune precisă, pe care noi n-am descifrat-o încă îndeajuns, dar o simțim cu toții. Eminescu este sufletul nostru, frumusețea și geniul nostru! Eminescu - iubirea noastră!"

Sursa: Maria Timuc    http://mariatimuc.blogspot.ro/