Balada vieții trecătoare

de Rabindranath Tagore

Un lung tren ne pare viața.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm câte-un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt stații!

Lungi, de nu se mai sfârșesc

Și în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe și dureri,

Noi trăim hrăniți de visuri

Și-nsetați după plăceri!

Mulți copii voioși se urcă.

Câți în drum n-am întâlnit,

Iar câte-un bătrân coboară,

Trist și frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm și noi.

Ce n-am da atunci o clipă,

Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarna veșniciei:

Am trăit și n-am știut.