CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

luni, 10 octombrie 2011

Marea iubire a lui Alecsandri

Vechi prejudecăţi cu privire la personalitatea lui Vasile Alecsandri ne fac să-l vedem pe scriitor numai vesel, fericit şi într-o bună măsură nepăsător – ceea ce e fals. El nu numai că nu era un uşuratic, dar era un om sensibil, un contemplativ şi un reflexiv. Se mai adaugă încă ceva: nevoia unei afecţiuni, a unui suflet către care să-şi poată îndrepta dragostea, căreia să-i împărtăşească nesiguranţele, care să-i fie mângâiere într-o lume cutremurată de vânturile reci ale meschinăriei şi interesului.


Încă din 1841, el considera, într-o scrisoare către un prieten, că “după părerea mea nu trebuie să te căsătoreşti din dragoste”. Şi primele două argumente erau: “1. Rişti să aştepţi prea mult până să afli o persoană pe care să o iubeşti cu adevărat şi care să fie vrednică de această dragoste. 2. Pentru că, având în vedere cum merg lucrurile în societatea noastră, împrejurările vor să nu te căsătoreşti cu cea pe care o iubeşti, ca şi cum o fatalitate ar urmări lucrurile acestea…” Argumentele lui trădează de fapt o sete de iubire şi teama de a nu fi dezamăgit în iubirea sa.
În cursul anului 1844, sora prietenului său Costache Negri, Elena, fiinţă suferindă, care în 1841 trebuise să călătorească în străinătate pentru îngrijirea unei sănătăţi plăpânde, divorţată din 1843, îl farmecă de la început prin spiritul ei viu, prin personalitatea ei cuceritoare, desigur nu mai puţin şi prin frumuseţe. Portretul ei cunoscut, făcut de Rosenthal, redă îndeosebi viaţa interioară, o anumită melancolică resemnare.
Elena trebuie să fi fost într-adevăr frumoasă: şi mama şi bunica ei fuseseră, de altfel, celebre frumuseţi ale Moldovei. Dacă adăugăm spiritul cultivat al Elenei, inteligenţa ei vioaie, gândirea deschisă înnoirilor, înţelegem că Alecsandri putea fi uşor atras de această femeie deosebită. După toate probabilităţile, în cursul iernii 1844-1845, legăturile lor prieteneşti s-au strâns tot mai mult şi se transformă într-o dragoste tot mai puternică. În martie 1845, Alecsandri se afla la Blânzi, moşia Elenei Negri, din ţinutul Tecuciului. Aici cei doi tineri îşi împărtăşesc sentimentele reciproce. Într-o poezie, Alecsandri consemnează dragostea triumfătoare, mărturisind intensitatea fericirii poetului:
Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,
O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit!
Înalţă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer au răsărit!
Şi-n cale-mi s-a oprit!

Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,
Ca păsări călătoare la cuibul înflorit.
Veniţi de-ngânaţi veseli a mele tinereţe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit…
Iubesc şi sunt iubit!
Primăvara asta fericită o petrece cu Elena şi cu fratele ei, Costache Negri. Zilele treceau ca un vis pentru cei doi tineri îndrăgostiţi, alergând călări prin dumbrăvi, ca doi oameni fericiţi ce uitau, în clipele acelea, tot restul lumii. Serile întârziau în jurul mesei sau contemplând cerul înstelat, discutând despre literatură, cu sufletele pline de poezie şi iubire. Într-o asemenea atmosferă de înţelegere, de afecţiune reciprocă, de intensă poezie, se desfăşoară iubirea cu Elena Negri.
La începutul lui iunie, Alecsandri pleacă pentru o scurtă călătorie la Viena. Călătoria este învăluită în mister. Condusese el până în capitala Austriei pe Negri şi Elena, care plecau pentru consultarea unor doctori? Sau, dimpotrivă, tatăl său se speriase de această dragoste pentru Elena Negri, de care fiul poate îi şi vorbise în vederea unei căsătorii? Pentru prejudecăţile vremii aceleia, dragostea aceasta pentru o femeie divorţată şi mai în vârstă ca el putea fi un motiv de nelinişte. Zvonurile despre şubrezenia sănătăţii Elenei şi despre caracterul neiertător şi molipsitor al bolii ei – tuberculoza – care, evident, în surdină, nu puteau să nu circule, sunt de natură să susţină aceste ipoteze, mai ales că în anul următor Alecsandri se va întâlni în străinătate cu Elena Negri în cel mai mare secret, îndeosebi faţă de tatăl său. S-ar putea deci ca bătrânul Alecsandri, ca să-l distragă de la această iubire, să-l fi trimis sub un pretext oarecare la Viena.
În perioada următoare, Alecsandri va fi deosebit de preocupat de boala ce se agrava a Elenei Negri. Aceasta din nou era obligată să meargă să se îngrijească în străinătate. Cei doi tineri concep atunci un plan îndrăzneţ: să se întâlnească undeva în străinătate şi să petreacă lunile de iarnă împreună. Întâlnirea lor trebuia însă să rămână cu totul necunoscută celor din ţară.
Planul reuşeşte. Se regăsesc la Veneţia, încântaţi de tot ce-i întâmpină, bucurându-se copilăreşte de barcarola unui cântăreţ de pe stradă şi mai cu seamă de prima plimbare ce o fac apoi, împreună, cu gondola, pe canalul Giudeca, în apusul soarelui, plimbare ce le va rămâne favorită pentru tot timpul ce-l vor petrece acolo.
“Indescriptibile senzaţii – comentează în însemnările sale Alecsandri – prilejuite de dulcea legănare a gondolei şi de sentimentul singurătăţii noastre în doi. Încercăm, fără să spunem o vorbă, toată fericirea adevărată pe care o pot cuprinde inimile noastre tinere şi înflăcărate.” Şi el adaugă apoi: “Iubirea noastră înfrumuseţează tot ce ne înconjoară şi dă bucuriilor proporţii sublime.”
Prima lor lună în Veneţia se scurge fără să-şi dea seama când Alecsandri scria: “Totul e frumos, calm şi strălucitor în jurul nostru.”
Fericirea lor în cea de-a doua lună este însă umbrită. Vremea se strică. Încep ploile, cu umezeala şi răceala pe care le aduc lunile iernii; sănătatea Elenei Negri începe să fie nesatisfăcătoare. Boala progresa îngrijorător de repede. Medicii nu le dau mari speranţe. În căutarea unor remedii, cei doi încep o lungă călătorie prin Europa, la capătul căreia însă, necruţătoare, aştepta moartea.
Moartea Elenei Negri, fiinţa de care fusese legat prin sentimente atât de puternice, l-a zguduit adânc pe Alecsandri. Despre ceea ce însemnase Elena pentru el, poetul avea să scrie: “Ei îi datorez tot ce am făcut bun şi dacă n-aş fi avut nenorocirea s-o pierd, aş fi realizat capodopere.”

Sursa : Horia Dumitru Oprea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu