COMOARA DIN VALCEAUA LUPILOR

 CUVANT INAINTE

Intelepciunea leaga cerul de pamant si dezleaga binele de rau,oferind vietii soarele iubirii ce poate lumina fara-ncetare pe oricine.

Daruind nadejde si randuind legi ale firii,Intelepciunea este o comoara de nepretuit.Cu Ea ,viata e Lumina. Fara Ea , totul este o noapte fara de inceput si sfarsit.

Cine gusta din fructul Intelepciunii,are viata pazita.Acela gaseste fericirea in maruntisurile vietii,in bucuria de a darui.

Bunatatea si adevarul deschid portile inimii,poftind Intelepciunea sa-i treaca pragul.

Desi a fost asezata de vesnicie inainte de orice inceput,Intelepciunea o descoperim fiecare,dupa puterea noastra sufleteasca,in unul din anotimpurile vietii,iar altii sunt orfani de ea , inca de la nastere.Speranta e un prieten al ei,insa Nadejdea este cel mai bun .

Frica de Dumnezeu este scoala Intelepciunii,iar viata ,cu suisurile si coborasurile ei,este proba vie a existentei sau a mortii sale.

Intelepciunea are o familie de vita nobila,de spita domneasca,randuita sa poarte mesajul iubirii de la un capat la celalalt al pamantului,scotandu-l din ratacire pe fiecare semen,chiar daca nu-l cunoaste,facandu-i cunostinta cu tot neamul ei.Rudeniile sale de sange ,unite in cuget si simtiri,sunt dreptatea ,prudenta,increderea,smerenia,chibzuinta,blandetea,stapanirea de sine ,milostivirea si toate suratele Binelui.Mama ei este Credinta,iar fiul ei este Mantuirea.

Cine se intalneste cu Intelepciunea, ii devine frate de cruce si singura umbra luminoasa.

In Inimioara,pe taramul Valcelei Lupilor,nu exista timp desprins de vesnicie,;Credinta strabuna a celor ce au sfintit aceste locuri cu viata lor,lasand urme pe pamant si o lumina imprumutata din Cer. 

PROLOG

La marginea codrului,intre batranul Ignis si Valea Somesului,pe unul dintre terenurile de infruntare dintre romani si dacii liberi,acolo unde Menumorut si-a intins spre nord-est aripa voievodatului sau,langa curgerea molcoma a Salajului,Dumnezeu a asezat sub brazda samanta roditoare din care a incoltit o floare de nu-ma-uita.Frumusetea florii fara margini nu a putut fi stearsa nici de cea mai aspra seceta si nici de potopul de suferinte ce nu a intarziat sa se abata asupra "gradinarilor "ce o ingrijau ca pe o comoara.Aici ,a fost intemeiata ,in anul de gratie 1391,o cetate cu patru porti si opzeci de suflete,o adevarata tara de paine la picioarele magurii.

Vreme de o suta de ani,dealurile impadurite ale Salajului,Tara Silvaniei, cum i se spunea datorita acestui lucru,apartinea domeniului feudal al voievozilor Balc si Drag,apoi aceste locuri de basm,invesmantate in stralucite odajdii sangerii,au facut parte fie din Principatul autonom al Transilvaniei,fie din Partium .Nici altor imperii rapace nu le-a displacut sa-si infinga coltii in trupul Valcelei Lupilor.

Aici ,langa scurgerea saraca a Salajului,urmasii pastorului Ilie,basastenii,si-au dus cu demnitate crucea vietii,strabatand intinderea dintre leagan si mormant,luminati de invatatura ca anotimpurile vietii pot fi mai putine decat cele ale naturii.Soarele credintei le-a aratat ca tot ce e lumesc e trecator,hranindu-le nadejdea ca mai devreme sau mai tarziu raul scapat din cutia Pandorei va pieri,Binele va trona pretutindeni, numai cand Iubirea va deveni mama tuturora.

Multi au trecut la cele vesnice fara sa intrezareasca o indreptare a lucrurilor,insa visul de odinioara nu fusese spulberat nici macar in 1834,an in care satul din Valceaua Lupilor numara vreo noua sute de suflete.

Cu fiecare nastere se iti o noua sansa de a zdrobi lanturile robiei sufletesti,cu fiestecare purtator de Logos ,visul putea deveni realitate; pe meleagurile urmasilor pastorului Ilie ,putand trai laolalta lupul si mielul ,sub acelasi cer,sub privirea mereu treaza a Pastorului Dreptatii.

……………………………………………………………………………………………..

Cred ca in fiecare fiinta e o inima si o Inimioara.Inima e ceasul care ticaie ,dupa puterea trairii,pana se impietreste de lipsa dorului ,iar Inimioara este locul cel mai drag sufletului,universul in care ne este dat sa zarim primul rasarit de soare.

Inca de la semnarea in Cartea vietii,ne simtim legati de petecul de pamant pe care am calcat prima oara si de bolta cereasca ce acopera lumea in care am intrat.

Numai cand plecam din Inimioara,cand ne zburatacim din salasul nasterii ,intelegem ca judecand cu inima si cantarind fiecare lucru cu balanta iubirii pentru adevar,putem descoperi tezaurul ce l-am lasat acasa.

CARTEA I 

PRIMAVARA


CAPITOLUL I

DE BLAGOVESTENIE