In memoriam Ștefan Roatiș

In memoriam prietenului meu, Ștefan Roatiș, cel care azi se întoarce în lutul din care a fost zămislit.

Mai tare ca moartea…

Viața e o boală mortală, cea mai cumplită maladie, dacă nu o trăiești, mulțumindu-te doar cu dimensiunea senzorială.

Cei care, la un moment dat, s-au situat la limita dintre viața biologică și cea spirituală, fiind la porțile morții, au observat că dincolo de timp e anotimpul veșniciei, lumea materială fiind numai o pregătire pentru clipa renașterii, supoziție care câștigă tot mai mult teren în ultima vreme.

Mitul celebrei păsări Phonix, a renașterii din propria cenușă, reprezintă pentru cei reîntorși din moarte clinică povestea lor de viață, o dovadă vie că există un antidot, la îndemâna fiecăruia, pentru moarte, Iubirea.

Mai tare ca moartea e viață celui ce s-a reînnăscut, redescoperindu-se, aflând că trăind cu adevărat, dăruind iubire, câștigă, de fapt, nu doar respectul semenilor, ci și o viață nouă, o existență vie, nealterată de storurile umbrelor, a grijilor de zi cu zi, o lumină ce arată calea cea dreaptă, făgașul spre desăvârșire, ajutându-l să se emancipeze, să înțeleagă că fiecare moment al vieții are o semnificație aparte. Separând grâul de neghină, alegem, de fapt, calea neprihănită a vieții.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub vremi, poate ieși numai când e pregătit să cucerească “piscuri” la care nici nu cutezase să viseze, învățând să trăiască. Uneori, preparativele se fac independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă ne poate schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi. Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Credința, născută din ambrozia iubirii, dublată de fapte, este cea care garantează cea mai frumoasă izbândă, cea a dobândirii demnității umane și a celei creștine, oferind posterității coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Numai credința ne poate scoate la liman, ca să ne putem bucura de soarele dreptății și de lumina adevărului. Numai ea ne poate scoate din rătăcire, arătându-ne calea de urmat. Din păcate, vremurile tulburi pe care le-am trăit ne-a împuținat-o. Unii s-au lepădat de ea, alții au redescoperit-o, într-o clipă de magică iluminare, când nutreau cu toată puterea sufletească să devină un alt om.

Dorința de schimbare radicală ne eliberează. Curajul de a vrea altceva, luminați de torța iubirii, ne plasează pe un culoar favorabil, loc de unde putem observa lumea cu alți ochi.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub vremi, poate ieși numai când e pregătit să cucerească “piscuri” la care nici nu cutezase să viseze, învățând să trăiască. Uneori, preparativele se fac independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă ne poate schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi. Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Momentele de cumpănă ale vieții sunt niște jaloane, repere pe care dacă le înțelegem, eliberați de orice patimă, și le urmăm sensul, ne deschid calea spre împlinire, invitându-ne, pentru început, să urcăm treptele ce duc spre desăvârșire umană.

Un necaz nu vine niciodată singur. Această vorbă din popor are în accepțiunea generală o conotație pesimistă, în ton cu vremurile pe care le trăim, refuzând acceptarea ideii că necazul este, de fapt, o conștientizare a situației de îndepărtare de la firesc, o lumină lăuntrică ce descoperă asperitățile sufletești, invitându-ne să înlăturăm umbrele din gând și din inimă, iubind, cu toată ființa, viață adevărată, cea care nu poate fi învinsă de nimeni, nici chiar de vrăjmașul ei de temut, moartea.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”. Prin vis, prin premoniții, ne racordăm viitorului. Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și nădejdea că viața nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră, în noi înșine. Trăind, ne renaștem! Iubind, dobândind înțelepciune, legând, cu gândul limpezit în cleștarul iubirii, cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, oferind vieţii soarele ce poate lumina fără-ncetare pe oricine, îndreptățindu-ne să credem că Iubirea e mai tare ca moartea!

Ionel Mesaroș- "Mai tare ca moartea..."(Popasuri Culturale Românești)

Hristos a Înviat!

Curcubeul vieții

"Vise parfumate coboară din înălțimile celeste, pe aripa unui gând, și ne învăluie în cântec și lumină, în speranțe ce se înrădăcinează în lutul pe care olarul din noi, sufletul, îl modelează zi de zi, oferind vieții crâmpeie dintr-un zbor spre curcubeul ce vestește trecerea clipelor spre nemărginirea tăcerii, în universul umbrelor, în păienjenișul în care vremelnicia se topește în hăul  eternității.

Cu inima încălzită de soarele speranței, cu ochii larg deschiși spre o lume necunoscută, viețuim în leagănul copilăriei, apoi ne zburătăcim, animați de vise, fără să conștientizăm  că, prin  naștere, prindem rădăcini, iar orice înstrăinare de locul unde am zărit cei dintâi zori ai zilei înseamnă rătăcire, o îmbolnăvire a sufletului, dacă nu luăm cu noi, în gând și-n suflet, lumea în care am răsărit.

Reîntorcându-ne, cu pașii străvezii ai gândului, în matca viselor ce ne-au parfumat pruncia, redescoperim curcubeul vieții, cântecul vântului și mângâierea luminii, nădejdea că nu am părăsit nicicând sălașul nașterii, cuibul copilăriei, dacă l-am păstrat în inimă ca pe o sacră comoară.

Să ne bucurăm de darul vieții, de zilele ce ne-au fost date, și să nu uităm niciodată de petecul de cer sub care ne-am adăpostit prima oară!

Va veni o zi când  ne vom lua adio  de la curcubeul vieții, când ne vom întoarce  Acasă, în lumea drepților, într-un spațiu al nemărginirii, când  zborul de odinioară, viața noastră pământească,  se va metamorfoza într-o  firavă floare de-nu-mă-uita, într-o vie amintire  a celor ce ne-au iubit.

Fiți îndrăgostiți de viață, trăiți-o în fiecare zi, bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin  săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!"

Ionel Mesaroș- "Curcubeul vieții"-Popasuri Culturale Românești

Răstignitele-mi cuvinte

de Mircea Trifu

Încoronată-i ziua, 
Pe înspinata frunte,
Apăsătoare teamă
De cerul ăsta mut,
Durerea mă pândește
Când rănile-i ascult
Trădarea din mulțime
Vrea ochii să-mi sărute.

Învinge calea crucii,
E un prelung refren,
Când vocile de ceară
Se-aprind în catedrale,
Și mila se topește
Pe corzile vocale,
O lungă agonie
În oful său etern.

Nu am cerut vreodată,
Dar eu acuma-ți cer,
Privește și la el
Cu ochii de părinte,
Și pune-mă pe mine,
Pe-o cruce de cuvinte,
Să poată versul meu
Să-ți ierte surdul cer.

La umbra crucii tale

Maxima zilei

Despre caracter

Frica de Lumină...

La Mulți Ani!

La mulţi ani tuturor celor ce îşi sărbătoresc ziua onomastică de Sfântul Gheorghe! 

Fie ca toate împlinirile frumoase, sănătatea şi spiritul acestei zile să vă însoţească pretutindeni!

Sfântul Gheorghe să vă umple viaţa de minuni!

„Ştiinţa m-a dus la Dumnezeu!”

Interviu cu dl. Prof. Dumitru Constantin Dulcan 

I. „Ştiinţa m-a dus la Dumnezeu!”

-Domnule profesor, cum aţi  ajuns Dumneavoastră, un om de ştiinţă, să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu? 

– În primul rând am fost crescut de o mama religioasă care m-a dus la biserică de mic. Mi-aduc aminte, din clipa în care am putut să merg, mă ducea la biserică şi-mi dădea “Paşti mari”, cum se spunea, şi eu eram foarte încântat fiindcă în zona în care m-am născut toată lumea se pregătea intens pentru cea mai mare sărbătoare: nu era lucru în casă care să nu fie scos pentru a fi spălat, casa era văruită şi întotdeauna mama ne făcea haine noi pentru a ne duce la biserică. Deci din acest punct de vedere,  am venit în contact cu divinitatea din clipa în care am deschis ochii. Mai târziu, spre onoarea învăţătorilor mei din clasele elementare, niciunul n-a îndrăznit să ne  facă politică atee, să ne spună de pildă că nu există Dumnezeu, ba chiar în unele clase erau preoţi; mi-aduc bine aminte că începeam cu slujbă, terminam cu slujbă la care, copii fiind, participam cu destul de multă bucurie. Mai târziu, prin clasa a cincea, a şasea, chiar am fost în corul bisericii ţi ştiu şi acum multe cântece bisericeşti care m-au atras dintotdeauna. Poate atunci am simţit plăcerea ritualului ortodox. Mi-au plăcut enorm de mult şi sunt şi acum cântece care se cântă în strană Duminica şi care-mi plac, iar uneori, când sunt singur, le intonez. Apoi am plecat din sat şi am venit la oraş, unde am făcut  şcoală cu caracter ateu. Liceul şi facultatea aveau un caracter rigid, strict ştiinţific şi se evitau termenii religiei; era dominantă ideologia comunistă, nici nu se punea problema altfel. Atunci a început deruta.

Un model uman, acad. prof. dr. Leon Dănăilă

„În creier se intră de mână cu Dumnezeu” – Acad. prof. dr. LEON DĂNĂILĂ 

– Domnule doctor, aveţi o activitate ştiinţifică impresionantă, sunteţi profesor, cercetător, autor de tratate şi lucrări de specialitate şi unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din lume. În ce mo­ment al vieţii dumneavoastră aţi simţit că vreţi să urmaţi medicina?

Nevoia de Dumnezeu

"Avem nevoie să-L găsim pe Dumnezeu, iar El nu poate fi găsit în zgomot şi nelinişte. Dumnezeu este prieten cu liniştea. Priviţi cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în linişte; stelele, luna şi soarele, cum se mişcă în linişte... Avem nevoie de linişte ca să putem atinge suflete."

Maica Tereza

Postul Paștelui

Astăzi, 14 martie 2016, a început Postul Mare.

În satul natal al lui George Pop de Băsești, cel care și-a lăsat toată averea Bisericii, Postul Sfintelor Paști este un moment de purificare duhovnicească și de înviorare sufletească. 

Băseștenii, urmașii lui Badea George, patriarhul cauzei românești, au credința că prin post se vor smulge din ființa lor rădăcinile patimilor și, astfel, se va reface asemănarea cu Dumnezeu, stricată de păcat. În acest fel, vor câștiga frumusețea sufletului, care este adevărata podoabă a omului.

Cu această ocazie, suntem invitați să cerem iertare de la oameni și să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare, indiferent de anotimpul vieții în care ne aflăm. Suntem chemați să viețuim cu toții în iubire, iertare și fapte bune… Drumul curățirii să aducă mult folos duhovnicesc!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi!

Călătorie frumoasă spre Înviere!

Bună dimineața!

"Pentru că sfârşit fericit nu există, îţi voi dărui mereu noi începuturi."

 Massimo Bisotti

Un omagiu femeii

Pentru că 8 Martie e o zi specială, un moment când până și timpul pare să se oprească pentru a omagia femeia, vă doresc, doamnelor și domnișoarelor, să aveți o viață cu împliniri si fericire, să rămâneți mereu ceea ce sunteți, o adiere de iubire și speranță, rostul vostru aici pe pământ fiind unul sacru, acela de a fi mamă, iubită și soție!

La poarta primăverii

Ce frumos ar fi dacă am învăța lecția renașterii  naturii și am aplica-o în viața de zi cu zi! Înțelegându-i tainele și aplicând învățămintele sale, am beneficia de un adevărat miracol; Speranțele ar încolți, visele ar înflori, iar roadele dorințelor nu ar întârzia să apară, oferind nădejdea că anotimpurile vieții au corespondență în natură și că vârsta noastră e determinată nu de ani, de numărul de primăveri, ci de atitudine.

Fiecare anotimp își are frumusețea sa. Ca să o zărim, e  suficient să ne deschidem ochii și sufletul spre frumos, întâmpinând fiecare  zi cu recunoștință pentru darul primit, pentru șansa de a viețui.

După o iarnă bizară, cu puține sclipiri ale  anotimpului alb de altădată, soarele se furișează printre norii pufoși,  împărțind din tolba sa magică  săgeți de lumină primăvăratecă.

Sub privirea senină a astrului zilei, verdele crud al ierbii, cu miros de pământ reavăn, iese la iveală, înconjurând pâlcurile  de ghiocei și viorele, ce se închină zeului Luminii, cu mătănii de parfum ceresc și vii cruci de culori pastelate.

Păsările, bucuroase din cale afară că au scăpat de urgia iernii, cântă cu o veselie de nedescris, zburând dintr-un loc în altul, vestind sosirea anotimpului verde.

Sub mângâierea catifelată a luminii solare, mugurii copacilor, atinși de mâini magice, se deschid într-o corolă cu parfum de veșnicie.

Ca prin minune, la un semn, întreaga  făptură a naturii prinde viață.

Primăvara a sosit! Oare a revenit și în sufletele celor ce o admiră?!

E trist că  primăvara nu poate topi gheața din sufletele unor oameni pentru care în fiecare zi e iarnă și că anotimpurile vieții revin numai în amintiri!

Deși anotimpul alb nu mai are puterea de a se întoarce, făurarul fiind plasat, cu amabilitate, în matca lunilor trecute, unele inimi rămân înghețate bocnă, sub gerul năprasnic al nepăsării. Sufletele obosite de patimi, lipsite de putere de primenire pe care primăvara o împrumută tuturor ființelor, refuză să înțeleagă că anotimpurile vieții sunt stări de spirit, iar primăvara este fluviul tinereții ce poate să curgă prin orice ființă, indiferent de vârstă.

Numai încolțirea speranței, sub atingerea diafană a soarelui iubirii, oferă vieții o primăvară sublimă!

Martie, luna în care natura reînvie, dăruie aripi viselor,iar smaraldul  speranțelor ne colorează viața în  bucurii atotcuprinzătoare, reeditând mitul păsării Phoenix într-o formă maiestuoasă. Fiind ușa de intrare în anotimpul renașterii, martie ne întâmpină încă de la intrare ca o gazdă bună, cu zâmbetul pe buze și vorba caldă, împlinind miracolul renașterii, reîntruparea spiritului divin în natură și om, prin sărbătoarea Mărțișorului și omagierea  femeii.

Un  vis cu gust de fericire, hrănit de  râurile de   lumină,  de smarald, de muguri și flori, pe un fundal de cântece vesele, mi-a dăruit  o petală de surâs care să-mi întregească  gândul bucuriei unui nou început, adunând din simfonia de culori și sunete  seva iubirii ce exaltă într-un, tulburător de viu, parfum al speranței.

Ionel Mesaroș-Popasuri Culturale Românești

BZN- LA PRIMAVERA

Legenda ghiocelului

A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică şi răsfăţata a astrului luminos. Şi tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lasa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi iată că într-o bună zi, Rază de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate şi mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? A spus raza de soare. Şi, repezita cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh. Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:

- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?

- Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

- Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?

Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese o violetă, şi nu altceva.

Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei.

Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:

-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeală?

- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capusor în jos.

- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? A insistat Raza de Soare.

- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpadă rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!

Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

O primăvară minunată!

Deschide fereastra sufletului şi lasă-te purtat de magia primăverii! E timpul să înfloreşti, să te bucuri de căldura soarelui şi de mirosul ghioceilor! E timpul să trăieşti!

O primăvară frumoasă!

Nu murim când murim, ci murim când nu mai iubim...

Dacă ai pe cineva care te iubește ești cel mai bogat om de pe pământ!

Să fim mărțișor, unii, altora !

O primăvară plină de bucurii și oameni dragi aproape!