În anii 80, la Băsești, leagănul copilăriei mele, Viflaimul, alături de Steaua și de colinde, era unul din cele mai frumoase obiceiuri și datini de Crăciun.
Se spune din bătrâni că Dumnezeu a lăsat colindele ca, în fiecare an de Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să ajungă în urechile oamenilor și astfel să-i abată de la calea răutăților, iar prin glasurile argintii de copii să ducă mai departe mesajul păcii betleemice.
În ajunul Nașterii Domnului, ceata de Viflaim, formată din 9 băieți de 10-14 ani, cu diverse roluri (Irod, cătana, trei crai, preotul, ciobanul și doi îngeri-cei ce purtau Viflaimul-bisericuța din lemn) ducea mesajul de la Betleem din casă în casă, cu bucurie, realizând în fiecare loc o scenetă de câteva minute, ce ilustra Minunea Crăciunului, Nașterea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Am avut onoarea de a face parte din Viflaim, interpretând de-a lungul timpului, la început, rolul îngerului, apoi cel de cioban, iar în clasa a VIII-a cel de popă (preot), alături de colegii de școală (Nelu Ovidiu Pop-fiul primarului Mihai Pop, Sile Moldovan-fiul preotului Moldovan Vasile, vecinul meu Claudiu Silaghi-fiul tehnicianului veterinar Ioniță Silaghi, Mitru Mărieș, Floricel Zah, Simion Pop, Nelu Pop de pe râpă, Gabriel Moldovan, fiul cel mic al preotului Vasile Moldovan, actualmente preot).
Odată cu intrarea în Postul Crăciunului, ceata ce alcătuia Viflaimul se stângea pentru repetiții, pe rând, la casele noastre, pentru ca să izbutim ca în Ajunul Crăciunului să putem interpreta cât mai bine rolurile pe care le aveam.
Îmi amintesc cu mare drag despre ultimul Viflaim la care am participat, deși au trecut patru decenii. Ne-am adunat în centrul satului și am început periplul Viflaimului de la Casa Parohială, întâmpinați cu emoție de părintele Vasile și de soția sa, Ana, loc de unde am primit și o frumoasă binecuvântare a alaiului și o scurtă predică prin care ne-a racordat și mai puternic la marea sărbătoare a Crăciunului. Apoi am colindat din casă în casă, poposind mai mult în două locuri unde am rămas la masă, la casa primarului, fiul său Nelu, interpretându-l pe Irod, și la familia Silaghi, unde ne-am terminat parcursul Viflaimului.
Deși era un ger de crăpau pietrele, zăpada scrâșnind sub apăsarea bocancilor, iar obrajii ne erau înghețați, pe ulițe, ceata noastră de Viflaim colinda „Viflaime, Viflaime”, „Noi umblăm a colinda”, „O ce veste minunată!”, ”Trei crai”, iar când treceam pe lângă cimitire, „O moarte ce ți-aș plăti, Viță verde Iadăra...”
Minunate și memorabile au fost acele momente din copilărie, când albul zăpezii oferea o aură aparte Crăciunului, când mirosul de brad, cozonaci, piroște (sarmale) și cârnați dominau fieștecare casă unde am dus mesajul Nașterii Mântuitorului.
De neuitat au rămas clipele petrecute în sălașul nașterii mele, în Ininioara, cum îmi place mie să-i zic locului în care mi-a rămas inima: Băsești!
Sărbători frumoase, tuturor!
Ionel Mesaroș
Sursa foto: internet
Crăciunul copilăriei
RăspundețiȘtergerede George Băseșteanu
Îmi amintesc de crăciunul din copilăria mea din Băsești. Primul lucru pe care mi-l amintesc în legătură cu crăciunul din copilărie ține de miros. Mirosul de sarmale și cârnat prăjit. Apoi vin celelalte. Colinde și colindători. Am colindat în funcție de vârstă, la început doar cu colinda și traista pe umăr, care se umplea de mere și de nuci, mai mult prin vecini și eventual până la bunica maternă. Apoi cu steaua pe un traseu ceva mai lung. Atunci cei care colindau cu steaua erau trei în formație. Când am fost ceva mai mare am colindat cu viflaimul, aproximativ prin tot satul. Pentru viflaim făceam repetiții acasă la noi, pe rând, în fiecare săptămână în timpul postului. În ceata de la viflaim am fost prima dată înger și purtam din casă în casă acea machetă care reprezenta lăcașul în care s-a născut Isus, în formă de biserică, apoi am fost popă. Când am fost popă am avut și sarcina să notez câți bani primeam la fiecare casă. Nu erau foarte mulți și se împărțeau la nouă, câți eram în ceată. La unul din aceste crăciunuri în care am colindat cu viflaimul în seara de după seara de ajun, pe 25 decembrie, am mers să colindăm și să dăm o reprezentație cu viflaimul familiei maistrului de la Ferma Pomicolă, Gostat cum i se spunea, care locuia în afara satului. Fiind acolo izolați, la vreo doi kilometri de sat, nu aveau parte de colindători. Cred că pe acel maistru îl chema Șoldea, dar nu mai sunt sigur. Era o seară cu cer noros, drumul era pustiu, cred că era și noroi, o atmosferă apăsătoare. Era destul de straniu în afara satului, doar noi și cerul întunecat de deasupra noastră. Cinematografic. Acolo am fost omeniți ca la crăciun, țin minte că am mâncat mere, dintre cele mai bune, pe săturate și am primit și câțiva bănuți. Începând cu clasa a VIII a și apoi în timpul liceului ne adunam colegii de generație, formam o ceată și ne colindam între noi și pe fetele de seama noastră. Eram serviți cu prăjituri, începuserăm să gustăm vinul. La una din aceste fete aveam obiceiul, mai spre dimineață, să colindăm o improvizație care se purta atunci: Mândre șterguri sunt în cui/Dar piroște nu ne pui. După ce am trecut de la adolescență la maturitate încet-încet cetele s-au destrămat, s-a destrămat ceva și din vraja crăciunului, nici satul nu mai era cel de odinioară, viața cu bune și cu rele ne-a acaparat. Crăciunul așa cum era atunci trăiește în amintirile noastre.