Satul meu natal...

"La marginea codrului, între bătrânul Igniş şi Valea Someşului, pe unul dintre terenurile de înfruntare dintre romani şi dacii liberi, acolo unde Menumorut şi-a întins spre nord-est aripa voievodatului său, lângă curgerea molcomă a Sălajului, Dumnezeu a aşezat sub brazdă sămânţă roditoare din care a încolțit o floare de nu-mă-uita. Frumuseţea  acestei flori nu a putut fi veștejită  nici de cea mai aspră secetă şi nici de potopul de suferinţe ce nu a întârziat să se abată asupra "grădinarilor "ce o îngrijau ca pe o comoara. Aici, a fost întemeiată, în anul de graţie 1391, o cetate cu patru porţi şi opzeci de suflete, o adevărată ţară de pâine la picioarele măgurii.

Vreme de o sută de ani, dealurile împădurite ale Sălajului, Ţara Silvaniei, aparţineau domeniului feudal al voievozilor Balc şi Drag, apoi aceste locuri de basm, înveşmântate în strălucite odăjdii sângerii, au făcut parte fie din Principatul autonom al Transilvaniei, fie din Partium. Nici altor imperii rapace nu le-a displacut să-şi înfingă colţii în trupul Vâlcelei Lupilor.

Aici, lângă scurgerea săraca a Sălajului, urmaşii păstorului Ilie, băsăştenii, şi-au dus cu demnitate crucea vieţii, străbătând întinderea dintre leagăn şi mormânt, luminaţi de învăţătura că anotimpurile vieţii pot fi mai puţine decât cele ale naturii. Soarele credinţei le-a arătat că tot ce e lumesc e trecător, hrănindu-le nădejdea că,  mai devreme sau mai târziu, răul scăpat din cutia Pandorei va pieri, Binele va trona pretutindeni, numai când Iubirea va deveni mama tuturora.

Mulţi au trecut la cele veşnice fără să întrezăreasca o îndreptare a lucrurilor, însă visul de odinioară nu fusese spulberat nici măcar în 1834, an în care satul din Vâlceaua Lupilor număra vreo nouă sute de suflete.

Cu fiecare naştere, se iţi o nouă şansă de a zdrobi lanţurile robiei sufleteşti, cu fieştecare purtător de Logos, visul putea deveni realitate; pe meleagurile urmaşilor păstorului Ilie, putând trăi laolalta lupul şi mielul, sub acelaşi cer, sub privirea mereu trează a Păstorului Dreptăţii.

Cred că în fiecare fiinţă e o inimă şi o Inimioară. Inima e ceasul care ticăie, după puterea trăirii, până se împietreşte de lipsa dorului, iar Inimioara este locul cel mai drag sufletului, universul în care ne este dat să zărim primul răsărit de soare.

Încă de la semnarea în Cartea vieţii, ne simţim legaţi de petecul de pământ pe care am călcat prima oara şi de bolta cerească ce acopera lumea în care am intrat.

Numai când plecăm din Inimioara, când ne zburătăcim din sălaşul naşterii, înţelegem că judecând cu inima şi cântărind fiecare lucru cu balanţa iubirii pentru adevăr, putem descoperi tezaurul ce l-am lăsat Acasă."

"Comoara din Vâlceaua Lupilor"- Cuvânt Înainte-Ionel Mesaroș