Mai tare ca moartea...

Mai tare ca moartea… autor Ionel Mesaroș

Viața e o boală mortală, cea mai cumplită maladie, dacă nu o trăiești, mulțumindu-te doar cu  dimensiunea senzorială.

Cei care, la un moment dat, s-au situat la limita dintre viața biologică și cea spirituală, fiind la porțile morții,  au observat  că dincolo de timp e anotimpul veșniciei, lumea materială fiind  numai o pregătire pentru  clipa renașterii, supoziție care câștigă tot mai mult teren în ultima vreme.

Mitul celebrei păsări Phonix, a renașterii din propria cenușă, reprezintă pentru cei  reîntorși din moarte clinică povestea lor de viață, o dovadă vie că există un antidot, la îndemâna fiecăruia, pentru moarte, Iubirea.

Mai tare ca moartea e viață celui ce s-a reînnăscut, redescoperindu-se, aflând că  trăind cu adevărat, dăruind iubire, câștigă, de fapt, nu doar respectul semenilor, ci și o viață nouă, o existență vie, nealterată de storurile umbrelor, a grijilor de zi cu zi, o lumină ce  arată calea cea dreaptă, făgașul spre desăvârșire, ajutându-l să  se emancipeze, să înțeleagă  că fiecare  moment al vieții are o semnificație aparte.  Separând grâul  de neghină, alegem, de fapt,  calea neprihănită a vieții.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub  vremi, poate ieși numai când e pregătit să  cucerească “piscuri” la care nici  nu cutezase  să  viseze, învățând să trăiască.  Uneori, preparativele se fac  independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă  ne poate  schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să  poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi.  Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Credința, născută din ambrozia iubirii, dublată de fapte, este cea care garantează cea mai frumoasă izbândă, cea a dobândirii demnității umane și a celei creștine, oferind posterității coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Numai credința ne poate scoate la liman, ca să ne putem bucura de soarele dreptății și de lumina adevărului.  Numai ea ne poate scoate din rătăcire, arătându-ne calea de urmat. Din păcate, vremurile tulburi  pe care le-am trăit ne-a împuținat-o. Unii s-au lepădat de ea, alții au redescoperit-o,  într-o clipă de magică iluminare,  când   nutreau cu toată puterea sufletească  să devină un alt om.

Dorința de schimbare radicală ne eliberează. Curajul de a vrea  altceva, luminați de torța iubirii, ne plasează pe un culoar favorabil, loc de unde putem observa lumea  cu alți ochi.

Fiind în luna Crăciunului, a sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, cel care a biruit moartea, „ prin moarte, pre moarte călcând”, dăruind  viață veșnică, sufletele noastre se primenesc, dobândind  lumina speranței, ochii zăresc răsăritul soarelui ca pe o nouă șansă de a regăsi calea spre noi înșine,  iubind, găsind leacul  pentru boala mortală, pentru existența searbădă, netrăită.

Momentele de cumpănă ale vieții sunt niște jaloane, repere  pe care dacă le înțelegem, eliberați de orice patimă, și le urmăm sensul,  ne deschid calea spre împlinire, invitându-ne, pentru început,  să urcăm treptele ce duc spre  desăvârșire umană.

Un necaz nu vine niciodată singur. Această  vorbă din popor are  în accepțiunea generală   o conotație pesimistă, în ton cu vremurile pe care le trăim, refuzând acceptarea ideii că necazul este, de fapt, o conștientizare a situației de îndepărtare de la firesc, o lumină lăuntrică ce descoperă asperitățile sufletești, invitându-ne să înlăturăm umbrele din gând și din inimă, iubind, cu toată ființa, viață adevărată, cea care nu poate fi învinsă de nimeni, nici chiar de vrăjmașul ei de temut, moartea.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”. Prin vis, prin premoniții, ne racordăm  viitorului. Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori,  primim nu doar semne  călăuzitoare, ci și nădejdea că  viața nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră,  în noi înșine.  Trăind, ne renaștem! Iubind, dobândim înțelepciune, legând, cu gândul limpezit în cleștarul iubirii,  cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, oferim vieţii soarele ce poate lumina fără-ncetare pe oricine, îndreptățindu-ne să  credem  că Iubirea e mai tare ca moartea!

Ionel  Mesaroș