Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă doare.
Se caută din ce în ce mai puțin adevărul evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile catehismului existenței umane, ce poruncește ca viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.
Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.
Deși au trecut 26 de ani de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om, ce a simțit pe viu fiorii acelor zile de groază, fiind militar, să am o asemenea stare.
Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice, când aflam cu durere că izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei, trecându-i în rândul martirilor neamului.
S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.
Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.
Pe 17 decembrie 1989, în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit un indicativ de alarmă de luptă.
M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama că nu e un simplu exercițiu pentru antrenarea personalului, dar nu știam care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu. Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.
După ce am aflat că Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la frontiera României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.
La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul, în raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.
Deși eram înarmați până-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.
Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie părtașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi se ducea o adevărată bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională, ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.
Nu a trecut mult timp și un mesaj recepționat ne-a panicat și pe noi, cu toate că ne aflam la distanță apreciabilă de zonele fierbinți. Niște elicoptere necunoscute, ale căror convorbiri le-am recepționat, se îndreptau spre noi. Am reacționat imediat. Eu, împreună cu cel mai versat coleg în tehnica de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență,1744, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus Octavian, comandantul meu din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care aveam o stimă deosebită, a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.
În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.
În Decembrie ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut cu adevărat în triumful binelui!
În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!
Ionel Mesaroș
