Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

Renaşterea naţională în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Monstrul din umbră

PASTILA ZILEI DE SÂMBĂTĂ.Monstrul din umbră. autor Ionel Mesaroș

Viața, o filă a timpului, scrisă  cu slovele adevărului și iubirii, trăită în lumină și bunătate, oferă șansa împlinirii umane, deschizîndu-i purtătorului de logos calea spre mântuire.Trăită, altfel, devine o  umbră  ce își extinde arealul  dincolo de limite imaginabile, înlăuntrul  nostru, opacizând conștiința, și,  în afara noastră, ghilotinând adevăratele valori.

Oare  cum ar arăta viața noastră dacă în fiecare zi am putea sta fără mustrări în fața oglinzii propriei  conștiințe? La această întrebare răspunsul îl putem afla  căutând  cauzele  sărăciei, sub toate formele sale, cu instrumentele calibrate pe  Adevăr.

Într-o lume servilă intereselor meschine, existența devine un hățiș de alegeri necuviincioase, minciuna și surata ei mai  “cultă”, indiferența, umbrind  gândurile curate, sufocând visele mărețe,  în detrimentul unor voluptăți de moment aflate în vogă.

Orbiți de false modele de succes, scala valorilor s-a deteriorat  simțitor, în locul cultului  pentru o viață virtuoasă, alegând încuscrirea cu răul. Preferând  calapodul  celor  detașați de reverberațiile sinelui, de fapt, se alege trădarea demnității umane, îngroșând rândul  celor fără Dumnezeu, ce formează, prin atitudine,  monstrul din umbră,  o dihanie pe care o hrănim cu neadevăruri și nepăsare față de viitorul nostru, întregind bucuria namilei ce ne dorește aciuați la “sânul” ei.

Indiferența oamenilor buni, generată de mutațiile survenite  prin adoptarea  arbitrariului sau a pseudo-valorilor, călcând pe creștet virtutea,  otrăvește nădejdea  că binela va triumfa, pactizând, astfel, cu Diavolul, cu răul scăpat din Cutia Pandorei, ce ucide până și ultima fărâmă de sănătate sufletească.

A ne exonera de orice vină, trecând cu vederea aportul  nostru  malefic, prin cârdășie cu cei ipocriți, politicieni fără căpătâi  sau alți semeni, echivalează cu fuga de responsabilitate,  completând lanțul  slăbiciunilor umane cu o za  prin care ne încătușăm  zborul spre zările luminoase ale binelui.

Molima sărăciei și-a întins, cu lăcomie, tentaculele, râvnind ca un monstru vorace să înfulece tot ce-i ieșea în cale. Ajutată de împrejurări, mai exact, de indiferență, a pus stăpânire peste trupul și sufletul celor atinși de veninul ei, despuindu-i de speranță.

Monstru din umbră, la urma urmelor, e  nepăsarea, penuria conștiinței, maladie  ce  are efecte dezastruoase, inimaginabile, umbrind  demnitatea umană, slăbind-o și, cu timpul, dezgolind-o de veștmântul virtuții.

Indiferența naște monștri, generând reacții în lanț ce, finalmente, conduce la cancerizarea societății, la modificarea sistemului de valori, la mutații ascunse în inflorescența vorbelor goale, atentând la  viitorul nației.

Sărăcia materială și spirituală a unui popor e până la urmă opera noastră, a indivizilor ce îl compun, noi fiind, prin alegerile noastre,  responsabili morali. Chiar dacă s-a aruncat anatema pentru această stare pe clasa politică, “o adunatură de nulități,[…] artiști ai cuvântului, unii șmecheri răufăcători, care curând devin călăuzele turmei și stăpânii tuturor”, cum o considera   omul politic Ion Mihalache,  omitem să recunoaștem  că, prin vot, i-am legitimate, i-am ales să ne reprezinte. Nu intenționez  să disculp  clasa politică, vinovată pentru inexistența unui proiect național viabil ce să aibă ca obiectiv  fundamental  eradicarea sărăciei, a plăgii uriașe a neșanselor, o boală indusă, un virus administrat, la pachet, de la centru spre margini, de cei care sunt   “orbi”, când e vorba de semeni, „ochi și urechi”, când e vorba de interesul personal , ”surzi”, când e vorba de pretențiile conștiinței și care stăpânesc  arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, bazându-se pe  inexistența memoriei colective și  a atitudinii demne, pe nepăsarea noastră.
Semănând mătrăguna indiferenței, nu putem obține decât roade otrăvite, ce în loc să ne hrănească, să ne ofere vitalitate, ne sărăcește în resurse morale, ne diminuează nădejdea, iar, în final, ne omoară, cu zile, scoțându-ne mult mai devreme de pe scena vieții adevărate.

Eliberarea de sub dominația monstrului  din umbră e o sarcină grea, dar nu imposibilă, dacă fiecare dintre noi  va încerca să “evadeze” din  nepăsare, vindecându-se pe sine, contribuind, astfel, la însănătoșirea nației.

Ionel  Mesaroș

Rugăciune

de Mihai Eminescu

Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugăndu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.

Epigonii

de Mihai Eminescu

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

In memoriam Mihai Eminescu

La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."

Cu mâine zilele-ți adaogi...

de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi, 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

DOINA

de Mihail Eminescu

De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Dacă iubeşti fără să speri

de Mihai Eminescu 


Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea.

Replici-Eminescu

Poetul: Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare, 
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea.

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.