„Irina, Irina, Irinușca mea,
Stau în biroul meu din Kiseleff, pe fotoliul acela moale și adânc de piele care-ți place și ție, mă uit la copacii desfrunziți de iarnă și mă gândesc la tine și la noi, dar mai ales la România, țara asta care nu încetează să mă uimească, poporul ăsta ale cărui abisuri nu încetează să mă surprindă.
Trebuie să recunosc, Irinușca mea, că uneori mă întreb dacă nu cumva farsa asta a mea poate dura la nesfârșit. Prima dată când m-am gândit la ea, în 2005, când m-am înscris în PSD, mi-am zis că fără doar și poate nu are nici cea mai mică șansă de succes; la urma urmei, părea incredibil ca eu, care nu-s decât un simplu inginer și care m-aș fi mulțumit să fiu toată viața un mic intelectual de provincie, să pot face o farsă atât de amplă de zici că-i scoasă dintr-un film de David Fincher (The Game, cu Michael Douglas în rolul principal; dacă nu l-ai văzut, îl cumpăr pe DVD să ne uităm împreună la el în weekend).
După cum ți-am mai povestit – parcă chiar în seara în care ne-am întâlnit prima dată și în care m-am îndrăgostit pe veci de tine – ideea mi-a venit atunci, în 2005, când stăteam de vorbă cu niște prieteni. Vorbeam despre poporul român și despre lipsa lui de reacție la orice i s-ar întâmpla: vin turcii? Să vină! Vin fanarioții? Să vină! Vin nemții? Să vină! Vin rușii? Să vină! Vin comuniștii? Să vină! Vin capitaliștii? Să vină! Un popor care de veacuri se lasă condus de oricine are chef să-l conducă. Și atunci am zis, în glumă la vremea aia, „dacă-i pe așa, cum ar fi să instalăm în România cel mai idiot guvern pe care-l putem găsi, cel mai idiot guvern din lume”? Am râs cu toții, dar mie mi-a rămas ideea. Mi se părea o glumă strașnică, și doar știi cât îmi place să râd.
Și iată că astăzi am reușit, Irinușca mea. Am reușit să aduc la putere un guvern condus de un om fără însușiri (ar trebui să recitesc cartea lui Musil!), care în orice altă țară ar fi fost cu siguranță liftier sau portar. Un guvern compus din țațe, hoți, ticăloși, mincinoși, jigodii, fricoși și mitocani. Un guvern din care nici măcar un singur om nu are fie și cea mai mică competență în domeniul pe care îl va conduce. Ieri, la numirea lui Grindeanu, m-am gândit pentru câteva secunde să mă ridic și să zic „Stop! Până aici! E totul doar o glumă, o glumă pe care am dus-o prea departe!”. Dar recunosc, draga mea Irina, că orgoliul m-a făcut să tac. Pentru că cred că gluma poate merge și mai departe. Nu știu cât, nu știu până unde, dar simt că are încă putere, că e încă plină de viață. Ba chiar mă gândesc (of, uneori îmi este atât de rușine de lipsa de modestie care mă cuprinde din când în când!) dacă peste zeci sau sute de ani istoricii care vor studia aceste timpuri și aceste locuri nu vor spune, poate, că aceasta a fost cea mai reușită farsă făcută vreodată. Ei, om trăi și-om vedea!
Închei aici, Irina Irinușca mea dulce. Iartă-mă că în ultima vreme n-am avut destul timp pentru tine, dar îți promit că de săptămâna viitoare, când le voi da mână liberă să facă ce vor imbecililor pe care i-am pus la guvernare, o să petrecem mult mai multe ore laolaltă și vom râde împreună (mi-e atât de dor de chicotitul tău, scumpo!) de năzbâtiile pe care le vor face aceștia și de îngăduința cu care năzbâtiile respective vor fi acceptate de victimele lor!
Te pup cu drag!
Liviu
