Scrisoare către România Mea

​

„Dragă Românie, 

La vremea de pripas spiritual prin care trecem își scriu să îți spun... La Multicentenar! Te-am uitat ades, țară dragă, ca om și ca popor, căci am învățat, sub presiunea ideologiilor în care ne-am petrecut viețile- și tu și noi- că ne ierți și când uităm de Tine. Ești acolo, în toate ale noastre, dar nu mereu te slujim cu adevărat. Vei afla acum, când împlinești 100 de ani din eternitate, că nu prea mai semănăm cu cei care au fost gata să moară pentru Tine atunci, pe când te reconfigurai în hotarele după care te-am numit România Mare. Nouă ne e greu și să trăim normal, dar și mai greu să luptăm pentru tine. Ne e greu să facem pace între noi, dar să facem război pentru tine ne va fi imposibil. Ne-am activat urile într-atât încât batjocorim orice, fără nici o jenă, fără nici o roșire de obraz. Dacă mai avem vreunul...Protejăm monumentele celor care te-au înjosit și-i plătim bine pe căpcăunii ce ne-au trimis la moarte concetățenii, ascundem memorialele de la Pitești ori Jilava- acolo unde ți-au rănit libertatea comuniștii- dar ovaționăm fiecare scuipat ce ți-e aruncat pe față. Ni-s mai dragi ciolanele comuniștilor decât moaștele sfinților. Un lucru a rămas la fel. Parte din popor e gata să moară pentru frumusețea și dragul de tine. Altă parte își umplu buzunarele din jertfelnicia lor. Nu reușim să-ți împlinim visul de a ne cuprinde pe toți, mai ales acum când mare parte, aproape cea mai bună parte dintre noi, s-au răzvrătit și s-au hotărât să te poarte cu ei departe, în alte țări și peste alte mări. Te-am purtat în zeghe, Românie, pe dinaintea liniilor comuniste pe care acum, zănateci, le deplângem prin fapte. Ne-am eliberat de comunism spunând că pe tine te-am eliberat. În fond te-am rearestat, într-un ghettou de frică și mediocritate, aruncând la gunoi toată morala care te-a Înviat în pragul de lumină al Nașterii Mântuitorului. 

Nu știu ce să-ți spun să te fac să ne mai ții în hotarele Tale. Poate să-ți reamintesc de copiii noștri, ori de bătrânii ironizați pe nedrept ori răniți de neatențiile noastre sistemice. Pentru ei, rămâi cu noi. Știu că e greu să înțelegi un neam în care Catedralele sunt înjurate iar cimitirele morale sunt socotite temple ale rațiunii și corectitudinii. Ne vei ierta și de data aceasta cum ne-ai iertat de 365 de ori în fiecare din cei 100 de ani ce-i prăznuiești. Deși știm că ești cu mult, mult mai bătrână și că fiecare generație ce ți se adaugă te întinerește. Unii spun că dintâi ai fost România când vodă Mihai intra în Alba Iulia. Și cred. Ne vei spune tu, la Judecata Finală, tot ce n-am înțeles din duruta ta istorie, Românie. Ajută-ne să te recăpătăm ca Țară dincolo de partidele politice ori ura de-acum, dincolo de incredibilele noastre frustrări personale pe care le transferăm, cum altfel, asupra ta. În trecătorile ce-ți leagă pământurile sunt puși la odihnă atleții tăi, cei care-au luptat pentru viața ta, plătind cu viața lor. Articulațiile aceste, umplute cu trupuri de flăcăi și bărbați truditori de pământ, țin trupul tău să nu se răzlețească. Ei sunt mai vii decât noi, pentru că te-au socotit mireasa lor și știm acum că asta i-a făcut veșnici. Noi nu te mai vedem ca pe o mireasă și asta ne strică bucuria. 

Știu că mulți îți trimit scrisori zilele acestea. Devenim grafomani cu prilejul Zilei Tale. Eu socotesc ziua ta fiecare zi. Fiecare Liturghie te poartă în ea, așa cum îl poartă pe Hristos, Singurul aliat care nu te-a trădat niciodată. Și te pomenesc cu fiecare nume ce-l pomenesc. Acolo, pe Discul cu miride aurii, din pâinea ta, suntem toți. Buni și răi, atenți și neatenți, hoți și sfinți. Vii și morți. Toți. Candidații la Înviere din circumscripția România. Te iubim, dar nu știm să o arătăm. Suntem fie liberali, fie excesivi în sentimentul național. Suntem bolnavi încă de libertate. De libertatea noastră. Căci libertatea ta e câștigată de cei dinaintea noastră, rănile de lumină ale Istoriei noastre. Ale Istoriei Tale. Iartă-ne că nu te mai vedem în toată frumusețea ta. Ajută-ne să te iubim. 

Cu respect, Constantin Necula, prin voia lui Dumnezeu, preot Lui și cetățean al Tău, Românie”

O nedreptate...

O nedreptate nu se corectează prin altă fărădelege...

Deși o lege veche, de pe vremea lui Cuza, legea pensiilor militare e considerată una nefirească, neavând la bază contributivitatea, fiind doar o compensare pentru multiplele privațiuni ale serviciului militar.

E adevărat că ultima formă a legii pensiilor militare a fost cu multe lacune, ce a permis obținerea de pensii peste nivelul salariilor celor în plată, lucru nefiresc, însă aceste aspecte puteau fi corectate într-o manieră civilizată, neinfluiențând majoritatea pensionarilor militari, pe cei 60%, care au pensii sub 3000 de lei.

Observ că și după o săptămână nu se face o demarcație între militarii cu pensii nesimțite și cei cu pensii normale, unele chiar mici, fiind toți incluși pe aceeași listă a rușinii, a profitorilor sistemului, lucru de neacceptat.

Pentru cei neinformați, le aduc la cunoștință faptul că în 2004, ca urmare a aderării României la NATO, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari și 15.000 civili, situație care a condus la un prim val masiv de pensionări.

Stimați prieteni, dragi români, generalizarea promovată astăzi împotriva noastră, a pensionarilor militari, este anormală. După ce ani de zile am fost sub incidența unui regim privativ, impus de rigorile regulamentelor militare, azi, din cauza unor profitori, suntem catalogați toți la fel. În loc să fie luate la puricat pensiile nesimțite, cele mai mari fiind ale magistraților militari, și găsite soluții de reașezare pe un făgaș normal, suntem puși cu toții la zidul infamiei, iar cei 60% dintre pensionari, prin plafonarea pensiilor, încet, dar sigur, în timp, vom ajunge la statutul de asistați social.

Forţa şi puterea unei armate e dată de cei mulţi şi nevăzuţi. Totodată, ei sunt şi cei care suferă cel mai mult când un eveniment oarecare, cu iz de scandal, se iveşte în spaţiul public şi afectează imaginea Armatei. Atunci, clişeele care aruncă o notă de rizibil peste actele militarilor şi care şedeau pitite în subconştientul multora, revin la suprafaţa conştiinţei colective, iar cei care au renunţat să mai creadă în ţara lor găsesc încă un motiv să o facă.

Țara lui Papură-Vodă

Cum poate fi numită altfel o țară în care „alba-neagra” e un sport național?

În ultimul timp, se practică „alba-neagra” în viața noastră, cu principiile de drept, cu salariile, cu pensiile, cu CAS-ul, cu Centenarul Unirii, cu pragul pentru abuz în serviciu, cu amnistia și grațierea, cu recuperarea prejudiciilor, cu desemnarea și revocarea, cu Fondul Suveran de Dezvoltare, cu acțiunile la purtător, chiar și cu cele sfinte, cu orice, iar acest mecanism nociv, cu concursul nostru, al oamenilor ce am putea schimba fața României, prin implicare, arătând că ne pasă de viitorul ei, nu doar de buzunarul propriu.

Din nefericire, vremurile pe care le trăim se află sub zodia egoismului și nepăsării. Mai mult, s-a ajuns atât de departe, încât a te bucura de necazul altuia a devenit o constantă a vieții cotidiene, fără să se gândească că roata vieții se învârte, iar după o perioadă în care lumea i-a stat la picioare, după un timp de mărire, când se credea un zeu, se poate ajunge la regres, la o decădere care să-l transforme într-un anonim sau chiar în “ nimeni în drum”.

Cei mai mulți dintre noi sunt atenți doar la ceea ce le aduce beneficii imediate, cu orice preț, și nu conștientizează câte deservicii fac, astfel, României de mâine.

Vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că de multe ori am greșit în această viață, cu vorba, cu gândul sau cu fapta, că nu nici eu nu am făcut tot ce puteam pentru a semnala derapajul de la normalitate a celor ce ne conduc destinele țării, chiar dacă, din când în când, am semnalat aspectele anormale generate de iresponsabilitatea clasei politice. La un moment dat, observând că nu am niciun viitor în această țară în care domnesc de multă vreme haosul, fărădelegile, anormalitatea și imoralitatea, m-a bătut gândul pribegiei, să părăsesc meleagurile românești, însă rădăcinile au fost mai puternice decât mine și, moralmente, m-au obligat să rămân aici. Chiar dacă, uneori, am sentimentul că mă lupt cu morile de vânt, am rămas aici pe baricade, căutând cu ardoare să trag semnale de alarmă pentru a îndrepta lucrurile pe o direcție firească. Totodată, fiind în perioada în care se aruncă cu vorbe de ocară asupra posesorilor de pensii speciale, ca și când ei sunt "părinții" acestora, nu clasa politică, țin să precizez că am părăsit sistemul militar din cauza anomaliilor constatate, a pervertirii normelor care m-au atras în cariera militară și a problemelor de sănătate. Beneficiez de o pensie militară anticipată, cu multe penalități generate vârstă, aspect normal, nu nesimțită, recalculată de 3 ori.

Nu știu cât timp cât timp va mai trece până când România se va trezi, neîmpăcată cu statutul de orfană, de țară a nimănui. Nu știu dacă voi avea privilegiul de a zări o schimbare în bine a țării mele, dacă Bunul Dumnezeu îmi va oferi darul de a mă bucura de chipul frumos al patriei mele redeșteptate. Sper să nu fiu nevoit să iau calea exilului, însă, cu siguranță, nu voi accepta la infinit să-mi duc viața într-un loc în care „alba-neagra”e sport național, mai celebru decât oina, unde respectul față de principii și lege este facultativ, unde bunul-simț se lasă terfelit, în țara unde nu se întâmplă nimic bun, pentru a păstra neîntinat statutul de Țară a lui Papură-Vodă!

P.S.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1420458068075489&set=a.138992496222059.26531.100003339288507&type=3&theater

https://ro.sputnik.md/society/20170801/13844331/reactie-militari-juramant-militar.html

https://m.ro.sputnik.md/analytics/20170804/13900405/ofiter-lectie-presedinte-premier-pensii-militari.html?mobile_return=no

https://republica.ro/stimate-cetatean-al-romaniei-iata-cat-de-zspeciale-sunt-salariile-si-pensiile-noastre-ale-militarilor

https://www.predoiu.ro/lei-si-anaconde-chirurgi-si-macelari/

Centenarul Marii Uniri

Sunt momente din istoria unei nații, ce ar trebui sfințite cu  aleasă recunoștință de către urmași. 
Actul de la 1918 a fost supus, în perioada comunistă, mai multor valuri de interpretări tendențioase din punct de vedere ideologic, care au făcut ca imaginea acestui eveniment istoric să fie profund distorsionată. E necesar să recuperăm adevărul istoric, prin  restaurarea caselor memoriale ale artizanilor Marii Uniri, începând cu cea a lui George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, "Bătrânul nației", ctitor al culturii și un mare luptător pentru drepturile naționale ale românilor. Înființarea unor noi asemenea lăcașuri acolo unde este cazul și amplasarea de plăcuțe pe case și clădiri în care s-au luat decizii legate de actul de la Alba Iulia. De asemenea, ar fi momentul cel mai potrivit pentru inaugurarea de monumente dedicate acestor personalități, începând cu o mare statuie ecvestră a Regelui Ferdinand. Totodată, lansarea unei serii de monografii și cercetări istorice novatoare, care să restabilească adevărurile deformate în perioada comunistă, ar fi binevenită.  

Acest proiect, în mare măsură memorial și științific, trebuie corelat, însă, cu un al doilea proiect, de această dată dedicat direct societății și culturii române vii: O „autostradă" culturală trebuie să lege, prin manifestări înrudite, capitalele Marii Uniri (București, Alba-Iulia, Chișinău, Cernăuți). De această autostradă vor fi legate și alte localități românești  ar trebui să genereze activități nemijlocite de cultură vie: vernisarea de expoziții istorice și artistice, simpozioane științifice, festivaluri, concerte de muzică clasică și populară, ateliere de creație artistică pentru tineri. Revistele care au contribuit, într-un fel sau altul, la pregătirea acestui act istoric trebuie vizate de al treilea pilon al aniversării Marii Uniri,  reviste de la Dacia literară la Sămănătorul și de la Tribuna la Unirea au susținut, literar și politic, timp de mai multe decenii, idealul unității naționale. Unele dintre ele sunt în viață și astăzi, altele merită să fie evocate. Un proiect cultural, de cercetare și punere în valoare, colocvii și simpozioane locale și naționale, a publicațiilor culturale care au pregătit Marea Unire poate releva aspecte noi ale acestui eveniment istoric și poate releva potențialul cultural excepțional al presei literare românești.Transformarea Muzeului Unirii din Alba-Iulia într-un Centru Național de Cercetare a Marii Uniri mi se pare absolut necesară. Acesta trebuie să aibă două componente: muzeală și  de cercetare științifică pluridisciplinară a acestui eveniment istoric. Această transformare este necesară deoarece, la 100 de ani de la Marea Unire, este nevoie ca acest act să nu mai fie înțeles exclusiv în componenta sa istorică. Marea Unire a avut consecințe în politica europeană, în legislația internațională a drepturilor minorităților, în economia și finanțele regiunii, și a reconfigurat decisiv întregul spațiu al Europei Centrale și de Est. O cercetare  a consecințelor Marii Uniri ar fi extrem de utilă României de azi, ajutându-ne să înțelegem mai bine contextul intern și internațional în care ne aflăm. Construirea unui Panteon al României ar face ca actul de la 1918 să aibă semnificația reală. Panteonul României va conține amintirea simbolică a personalităților care au marcat istoria națională. Cum Marea Unire reprezintă apogeul unei istorii milenare, prin intrarea României în concertul marilor națiuni europene moderne, centenarul acestui eveniment trebuie să aducă și o conștientizare a eforturilor, sacrificiilor și talentului pus la temelia construcției naționale, de către cetățeni români de toate etniile, care au ilustrat cultura și spiritualitatea națională. Panteonul României va avea darul de a sublinia și unitatea culturală românească, peste frontierele politice existente în prezent, aducând un omagiu sobru devotamentului pentru cultura națională și constituind un spațiu al educației culturale și civice.

Cred că dimensiunile acestui proiect cultural de celebrare a 100 de ani de la Marea Unire impun o colaborare mai amplă, din partea tuturor instituțiilor publice și private a căror activitate are tangențe cu aceste demersuri. Începând cu Președinția, Guvenul și Parlamentul și continuând cu Casa Regală și Academia Română, ICR, marile universități, administrația locală și asociațiile culturale private.  Asemenea evenimente se pregătesc din timp, pentru că improvizația ruinează orice moment festiv, mai ales unul de o asemenea amploare. De asemenea,  trebuie să începem de urgență să pregătim un proiect național de aniversare a Marii Uniri, care să nu implice numai festivism politic, ci să conțină și substanță culturală. Nu în ultimul rând, care să genereze energii creatoare pentru viitor, căci sensul marii aniversări nu este cel de a fi o elegie a trecutului, ci de a stimula viitorul.

Sursa: https://www.ionutvulpescu.ro/

Ignorarea Centenarului şi a memoriei istorice a românilor

„Sus! Patria către maghiari strigat-a:

E timpul pentru luptă să fiţi gata!“ (Petöfi Sandor)

Pe 15 martie 1848, „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice au ridicat mulţimile. La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către parlamentul de la Bratislava şi Curtea de la Viena.

15 martie înseamnă ziua în care „Parlamentul Ungariei a votat unirea cu Ardealul”. Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România!

Un moment de cumpănă

Dragi români,

Trăim vremuri tulburi, în care străbunii noștri, cei ce au luptat o viață pentru afirmarea națiunii române, au somnul de veci tulburat, simțind cum crezul lor e călcat azi în picioare de o gloată de neromâni, de indivizi ce folosesc slogane prin care afirmă mândria națională și prețuirea pentru valorile românești, dar, de fapt, de dragul interesului propriu, sunt capabili să ne vândă, tulburând liniștea pământului meu scump, Ardealul, locul în care românii și maghiarii de rând suntem ca frații.

Să-ți spun cu cine votezi, de fapt, dacă nu votezi

Nu vreau să te bat la cap. Ai decis să nu votezi, asta e, ești major și responsabil. Nu sunt ipocrit – în mai multe rânduri nici eu n-am votat. Am și scris despre asta, nu m-am ascuns. N-am îndemnat pe alții să facă la fel, doar am explicat de ce când am fost întrebat (pentru că atunci mă simțeam furat de o bandă de corupți, aceiași dintotdeauna, care se mutau dintr-un partid într-altul, fără scrupule, în funcție de șansele electorale ale momentului).

Deci nu încerc să te conving. Aș vrea doar să înțelegi că a nu vota nu înseamnă, cumva, că nu influențezi rezultatul alegerilor. Dimpotrivă. Tu, care nu votezi, ești legat de toți ceilalți care votează, fără scăpare. De ce? Pur și simplu pentru că ești cetățean român și pentru că figurezi în Registrul Electoral.

Curcubeul vieții

PASTILA ZILEI. Curcubeul vieții. autor Ionel Mesaroș

Vise parfumate coboară din înălțimile celeste, pe aripa unui gând, și ne învăluie în cântec și lumină, în speranțe ce se înrădăcinează în lutul pe care olarul din noi, sufletul, îl modelează zi de zi, oferind vieții crâmpeie dintr-un zbor spre curcubeul ce vestește trecerea clipelor spre nemărginirea tăcerii, în universul umbrelor, în păienjenișul în care vremelnicia se topește în hăul  eternității.

Cu inima încălzită de soarele speranței, cu ochii larg deschiși spre o lume necunoscută, viețuim în leagănul copilăriei, apoi ne zburătăcim, animați de vise, fără să conștientizăm  că, prin  naștere, prindem rădăcini, iar orice înstrăinare de locul unde am zărit cei dintâi zori ai zilei înseamnă rătăcire, o îmbolnăvire a sufletului, dacă nu luăm cu noi, în gând și-n suflet, lumea în care am răsărit.

Reîntorcându-ne, cu pașii străvezii ai gândului, în matca viselor ce ne-au parfumat pruncia, redescoperim curcubeul vieții, cântecul vântului și mângâierea luminii, nădejdea că nu am părăsit nicicând sălașul nașterii, cuibul copilăriei, dacă l-am păstrat în inimă ca pe o sacră comoară.

Să ne bucurăm de darul vieții, de zilele ce ne-au fost date, și să nu uităm niciodată de petecul de cer sub care ne-am adăpostit prima oară!

Va veni o zi când  ne vom lua adio  de la curcubeul vieții, când ne vom întoarce  Acasă, în lumea drepților, într-un spațiu al nemărginirii, când  zborul de odinioară, viața noastră pământească,  se va metamorfoza într-o  firavă floare de-nu-mă-uita, într-o vie amintire  a celor ce ne-au iubit.

Fiți îndrăgostiți de viață, trăiți-o în fiecare zi, bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin  săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!

Ionel Mesaroș

Viaţa într-un paradis modern. Satul care a cucerit Europa

La o oră şi jumătate de mers cu trenul de Copenhaga se află unul dintre cele mai vechi sate ecologice din Danemarca. Dyssekilde este compus din 74 de case şi blocuri construite în stil ecologic.

Şapte turbine eoliene alimentează satul cu energie electrică, iar aşezarea beneficiază şi de un sistem-model de reciclare a deşeurilor. Potrivit treehugger.com, în Dyssekilde trăiesc 118 oameni, dintre care 60 sunt copii.

Bazele satului au fost puse la începutul anilor ’90, când câţiva pionieri s-au decis să creeze un sat “spiritual şi uman”. Pionierii au cerut mai multor municipalităţi să le ofere un spaţiu pentru acest proiect, iar cei din Hundested le-au oferit şase spaţii care ar putea găzdui satul.

Au ales în cele din urmă spaţiul ocupat de o fermă de cartofi şi, încet-încet, a început construcţia de case ecologice. Patru dintre casele din oraş au fost construite din baloţi de paie. Aceste case rezistă şi acum, fără probleme. Alte locuinţe au fost construite din bârne de lemn, cărămizi refolosite sau piatră.

Interesant este că în Dyssekilde nu poţi cumpăra şi teren, ci doar locuinţe. Spaţiile verzi din jurul locuinţelor sunt întreţinute de 6 aşa-numite grupuri de grădinărit. În Dyssekilde poate locui oricine, prin cumpărarea unei proprietăţi sau închirierea ei. Însă, pentru cei care vor să îşi ridice o casă aici, a mai rămas un singur lot dedicat construcţiilor. Atunci când cineva se alătură comunităţii, el plăteşte o taxă unică, care îi este returnată atunci când se decide să plece. Locuitorii satului mai plătesc şi o taxă anuală, bani folosiţi pentru a plăti taxe către statul danez şi pentru întreţinerea locurilor de joacă pentru copii.

Cei mai mulţi dintre copii sunt născuţi acasă, nu la spital. Grădiniţa din sat este finanţată de guvernul danez.

În Dyssekilde, un localnic foloseşte cu circa 40% mai puţină apă decât un danez de rând. Şi asta pentru că, pentru toaletă, maşinile de spălat şi irigarea grădinilor este folosită, în mare parte, doar apă de ploaie. Dacă tot a venit vorba de spălatul hainelor, trebuie menţionat că locuitorii nu au maşini de spălat în locuinţe. Există, în sat, o mică spălătorie, împărţită de localnici.

După ce rezervoarele pentru păstrarea apei de ploaie s-au umplut, apa în surplus este condusă spre un mic iaz din mijlocul oraşului, “unde aduce bucurie broaştelor şi copiilor”, după cum se arată pe siteul comunităţii.

În 2007, satul a trecut la încălzirea geotermală, majoritatea locuinţelor folosind acum acest sistem.

Hrana pentru locuitori este asigurată, în mare parte, de o fermă de legume întinsă pe un hectar şi o fermă de păsări.

Cele şapte turbine eoliene produc mai multă electricitate decât necesarul satului, aşa că restul “producţiei” este vândută, banii fiind investiţi în dezvoltarea comunităţii. Când au pus bazele comunităţii, pionierii au convenit că, indiferent ce s-ar întâmpla, jumătate din suprafaţa satului va rămâne neconstruită.

Sursa: https://ro.stiri.yahoo.com/via%C5%A3a-%C3%AEntr-un-paradis-modern–satul-care-a-cucerit-europa-065433333.html

Zile de neuitat...

Zile de neuitat…autor Ionel Mesaroș

Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul  adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă  doare.

Se caută din ce în ce mai puțin adevărul  evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile  catehismului existenței umane, ce poruncește ca  viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.

Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.

Deși au trecut 24 de ani  de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania  ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când  totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om,  ce a simțit pe viu  fiorii acelor zile de groază, fiind militar,  să am o asemenea stare.

Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice,  când aflam cu durere că  izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei,  trecându-i în rândul martirilor neamului.

S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm  cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.

Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea  de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.
Pe 17 decembrie 1989,  în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit  un indicativ de alarmă de luptă.
M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama  că nu e un  simplu exercițiu  pentru antrenarea personalului, dar nu știam    care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu.  Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că  Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la  frontiera  României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război  și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul,  în  raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați pana-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil  și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie partașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi  se ducea  o adevărată  bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii  noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională,  ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul  că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.

Nu a trecut mult timp  și un mesaj recepționat  ne-a panicat și pe noi, cu toate că  ne aflam  la distanță apreciabilă de zonele fierbinți.  Niște elicoptere necunoscute,  ale căror convorbiri le-am recepționat,  se îndreptau spre noi.  Am reacționat imediat. Eu, împreună cu  cel mai versat  coleg în tehnica  de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus  Octavian, comandantul meu  din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care  aveam o stimă deosebită,  a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.

În Decembrie  ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut  cu adevărat în triumful binelui!

În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor  de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!

Ionel Mesaroș

Mai tare ca moartea...

Mai tare ca moartea… autor Ionel Mesaroș

Viața e o boală mortală, cea mai cumplită maladie, dacă nu o trăiești, mulțumindu-te doar cu  dimensiunea senzorială.

Cei care, la un moment dat, s-au situat la limita dintre viața biologică și cea spirituală, fiind la porțile morții,  au observat  că dincolo de timp e anotimpul veșniciei, lumea materială fiind  numai o pregătire pentru  clipa renașterii, supoziție care câștigă tot mai mult teren în ultima vreme.

Mitul celebrei păsări Phonix, a renașterii din propria cenușă, reprezintă pentru cei  reîntorși din moarte clinică povestea lor de viață, o dovadă vie că există un antidot, la îndemâna fiecăruia, pentru moarte, Iubirea.

Mai tare ca moartea e viață celui ce s-a reînnăscut, redescoperindu-se, aflând că  trăind cu adevărat, dăruind iubire, câștigă, de fapt, nu doar respectul semenilor, ci și o viață nouă, o existență vie, nealterată de storurile umbrelor, a grijilor de zi cu zi, o lumină ce  arată calea cea dreaptă, făgașul spre desăvârșire, ajutându-l să  se emancipeze, să înțeleagă  că fiecare  moment al vieții are o semnificație aparte.  Separând grâul  de neghină, alegem, de fapt,  calea neprihănită a vieții.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub  vremi, poate ieși numai când e pregătit să  cucerească “piscuri” la care nici  nu cutezase  să  viseze, învățând să trăiască.  Uneori, preparativele se fac  independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă  ne poate  schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să  poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi.  Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Credința, născută din ambrozia iubirii, dublată de fapte, este cea care garantează cea mai frumoasă izbândă, cea a dobândirii demnității umane și a celei creștine, oferind posterității coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Numai credința ne poate scoate la liman, ca să ne putem bucura de soarele dreptății și de lumina adevărului.  Numai ea ne poate scoate din rătăcire, arătându-ne calea de urmat. Din păcate, vremurile tulburi  pe care le-am trăit ne-a împuținat-o. Unii s-au lepădat de ea, alții au redescoperit-o,  într-o clipă de magică iluminare,  când   nutreau cu toată puterea sufletească  să devină un alt om.

Dorința de schimbare radicală ne eliberează. Curajul de a vrea  altceva, luminați de torța iubirii, ne plasează pe un culoar favorabil, loc de unde putem observa lumea  cu alți ochi.

Fiind în luna Crăciunului, a sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, cel care a biruit moartea, „ prin moarte, pre moarte călcând”, dăruind  viață veșnică, sufletele noastre se primenesc, dobândind  lumina speranței, ochii zăresc răsăritul soarelui ca pe o nouă șansă de a regăsi calea spre noi înșine,  iubind, găsind leacul  pentru boala mortală, pentru existența searbădă, netrăită.

Momentele de cumpănă ale vieții sunt niște jaloane, repere  pe care dacă le înțelegem, eliberați de orice patimă, și le urmăm sensul,  ne deschid calea spre împlinire, invitându-ne, pentru început,  să urcăm treptele ce duc spre  desăvârșire umană.

Un necaz nu vine niciodată singur. Această  vorbă din popor are  în accepțiunea generală   o conotație pesimistă, în ton cu vremurile pe care le trăim, refuzând acceptarea ideii că necazul este, de fapt, o conștientizare a situației de îndepărtare de la firesc, o lumină lăuntrică ce descoperă asperitățile sufletești, invitându-ne să înlăturăm umbrele din gând și din inimă, iubind, cu toată ființa, viață adevărată, cea care nu poate fi învinsă de nimeni, nici chiar de vrăjmașul ei de temut, moartea.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”. Prin vis, prin premoniții, ne racordăm  viitorului. Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori,  primim nu doar semne  călăuzitoare, ci și nădejdea că  viața nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră,  în noi înșine.  Trăind, ne renaștem! Iubind, dobândim înțelepciune, legând, cu gândul limpezit în cleștarul iubirii,  cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, oferim vieţii soarele ce poate lumina fără-ncetare pe oricine, îndreptățindu-ne să  credem  că Iubirea e mai tare ca moartea!

Ionel  Mesaroș

Ştefan Hruşcă, Adrian Păunescu - Bat clopote cântând reîntregirea

Doamne, ocroteste-i pe români!

Rugăciune pentru 1 Decembrie

de Adrian Păunescu 

Ne iartă, Doamne, ura si gîlceava
de care suntem zilnic vinovați, 
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.

Prea mult abandonați acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare și iertare și noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutrețuri
și asteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbușit sub prețuri
și sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărțit în triburi și în secte,
în cluburi, în partide și în găști,
iubirile directe sunt suspecte.
Dorești succes? Învață să urăști.

Dușmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
când e negustorit și duhul Tău?

Și, totuși, Alba-Iulia există,
și, totuși, cineva i-a dat un rost,
și-a fost și-atunci pornire anarhistă,
și Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiș pe tălpi și brumă-n gene,
să-nvingi un vechi și tragic handicap,
și, în onoarea Albei Apusene,
să-ți scoti căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plânge
de dorul Țării Mari, pierdute-n veci,
și-n clopote e treaz același sânge,
și-aceiași ochi imperiali sunt reci.

Si nu-i Emilian la catedrala,
uzurpatorii lui lucreaza calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoala,
nici nu mai cînta doctor Iacob psalmi.

Și ne e dor de-o sfântă sărbătoare,
în care toți să ne-adunăm aici,
și ne e dor de România Mare
și am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ți pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
și să mai încercăm măcar acum.