Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.
În spatele casei lui badea George, pe aleea cociilor, un drumeag din pavele, străjuit de arbori, ducea spre o clădire cu două caturi, monumentală, odinioară, transformată de comuniști în depozit de cereale și de îngrășăminte chimice, în fierărie și moară, care, după renovare, va fi destinată celor care vor dori să fie cazați cât mai aproape sălașul unde a viețuit Tribunul de la Băsești, Patriarhul cauzei naționale românești, pentru cei ce vor să calce pe urmele celor ce au înfăptuit Marea Unire.
"Gândul bun e șoapta dumnezeiască a îngerului păzitor de a urma îndemnul inimii, calea spre Lumină! De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei... Prin cei dragi, cei ce au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și speranța că moartea nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, luminând ungherele vieții, trece dincolo de granițele lumii cu dor, arătând că salvarea se află în noi înșine... Iubind, dobândim înțelepciune, legând cu gândul limpezit în cleștarul iubirii cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, și nădejdea că Iubirea e mai tare ca moartea!"
"La marginea codrului, între
bătrânul Igniş şi Valea Someşului, pe unul dintre terenurile de înfruntare
dintre romani şi dacii liberi, acolo unde Menumorut şi-a întins spre nord-est
aripa voievodatului său, lângă curgerea molcomă a Sălajului, Dumnezeu a aşezat
sub brazdă sămânţă roditoare din care a încolțit o floare de
nu-mă-uita. Frumuseţea acestei flori nu a
putut fi veștejită nici de cea mai aspră secetă şi nici de potopul de suferinţe
ce nu a întârziat să se abată asupra "grădinarilor "ce o îngrijau ca
pe o comoara. Aici, a fost întemeiată, în anul de graţie 1391, o cetate cu patru
porţi şi opzeci de suflete, o adevărată ţară de pâine la picioarele măgurii.
Vreme de o sută de ani, dealurile
împădurite ale Sălajului, Ţara Silvaniei, aparţineau domeniului feudal al voievozilor Balc şi Drag, apoi aceste locuri
de basm, înveşmântate în strălucite odăjdii sângerii, au făcut parte fie din
Principatul autonom al Transilvaniei, fie din Partium. Nici altor imperii rapace
nu le-a displacut să-şi înfingă colţii în trupul Vâlcelei Lupilor.
Aici, lângă scurgerea săraca a
Sălajului, urmaşii păstorului Ilie, băsăştenii, şi-au dus cu demnitate crucea
vieţii, străbătând întinderea dintre leagăn şi mormânt, luminaţi de învăţătura că anotimpurile vieţii pot fi mai puţine decât cele ale naturii. Soarele credinţei
le-a arătat că tot ce e lumesc e trecător, hrănindu-le nădejdea că, mai devreme
sau mai târziu, răul scăpat din cutia Pandorei va pieri, Binele va trona
pretutindeni, numai când Iubirea va deveni mama tuturora.
Mulţi au trecut la cele veşnice
fără să întrezăreasca o îndreptare a lucrurilor, însă visul de odinioară nu
fusese spulberat nici măcar în 1834, an în care satul din Vâlceaua Lupilor
număra vreo nouă sute de suflete.
Cu fiecare naştere, se iţi o
nouă şansă de a zdrobi lanţurile robiei sufleteşti, cu fieştecare purtător de
Logos, visul putea deveni realitate; pe meleagurile urmaşilor păstorului Ilie, putând trăi laolalta lupul şi mielul, sub acelaşi cer, sub privirea mereu
trează a Păstorului Dreptăţii.
Cred că în fiecare fiinţă e o
inimă şi o Inimioară. Inima e ceasul care ticăie, după puterea trăirii, până se
împietreşte de lipsa dorului, iar Inimioara este locul cel mai drag
sufletului, universul în care ne este dat să zărim primul răsărit de soare.
Încă de la semnarea în Cartea
vieţii, ne simţim legaţi de petecul de pământ pe care am călcat prima oara şi de
bolta cerească ce acopera lumea în care am intrat.
Numai când plecăm din
Inimioara, când ne zburătăcim din sălaşul naşterii, înţelegem că judecând cu
inima şi cântărind fiecare lucru cu balanţa iubirii pentru adevăr, putem
descoperi tezaurul ce l-am lăsat Acasă."
"Comoara din Vâlceaua Lupilor"- Cuvânt Înainte-Ionel Mesaroș
"Vise parfumate coboară din înălțimile celeste, pe aripa unui gând, și ne învăluie în cântec și lumină, în speranțe ce se înrădăcinează în lutul pe care olarul din noi, sufletul, îl modelează zi de zi, oferind vieții crâmpeie dintr-un zbor spre curcubeul ce vestește trecerea clipelor spre nemărginirea tăcerii, în universul umbrelor, în păienjenișul în care vremelnicia se topește în hăul eternității.
Cu inima încălzită de soarele speranței, cu ochii larg deschiși spre o lume necunoscută, viețuim în leagănul copilăriei, apoi ne zburătăcim, animați de vise, fără să conștientizăm că, prin naștere, prindem rădăcini, iar orice înstrăinare de locul unde am zărit cei dintâi zori ai zilei înseamnă rătăcire, o îmbolnăvire a sufletului, dacă nu luăm cu noi, în gând și-n suflet, lumea în care am răsărit.
Reîntorcându-ne, cu pașii străvezii ai gândului, în matca viselor ce ne-au parfumat pruncia, redescoperim curcubeul vieții, cântecul vântului și mângâierea luminii, nădejdea că nu am părăsit nicicând sălașul nașterii, cuibul copilăriei, dacă l-am păstrat în inimă ca pe o sacră comoară.
Să ne bucurăm de darul vieții, de zilele ce ne-au fost date, și să nu uităm niciodată de petecul de cer sub care ne-am adăpostit prima oară!
Va veni o zi când ne vom lua adio de la curcubeul vieții, când ne vom întoarce Acasă, în lumea drepților, într-un spațiu al nemărginirii, când zborul de odinioară, viața noastră pământească, se va metamorfoza într-o firavă floare de-nu-mă-uita, într-o vie amintire a celor ce ne-au iubit.
Fiți îndrăgostiți de viață, trăiți-o în fiecare zi, bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!"
"Înţelepciunea leagă cerul de pământ şi dezleagă binele de rău, oferind vieţii soarele iubirii ce poate lumina fără-ncetare pe oricine.
Dăruind nădejde şi rânduind legi ale firii, Înţelepciunea este o comoară de nepreţuit. Cu Ea, viaţa e Lumină. Fără Ea, totul este o noapte fără de început şi sfârşit.
Cine gustă din fructul Întelepciunii, are viaţa păzită. Acela găseşte fericirea în mărunţişurile vieţii, în bucuria de a dărui.
Bunătatea şi adevărul deschid porţile inimii, poftind Înţelepciunea să-i treacă pragul.
Deşi a fost aşezată de veşnicie înainte de orice început, Înţelepciunea o descoperim fiecare, dupa puterea noastră sufletească, în unul din anotimpurile vieţii. Speranţa e un prieten al ei, însă Nădejdea este cel mai bun.
Frica de Dumnezeu este şcoala Înţelepciunii, iar viaţa ,cu suişurile şi coborâşurile ei, este proba vie a existenţei sau a morţii sale.
Înţelepciunea are o familie de viţă nobila, de spiţă domnească, rânduită să poarte mesajul iubirii de la un capăt la celălalt al pământului, scoţându-l din rătăcire pe fiecare semen, chiar dacă nu-l ştie, făcându-i cunoştinţă cu tot neamul ei. Rudeniile sale de sânge, unite în cuget şi simţiri, sunt dreptatea, prudenţa, încrederea, smerenia, chibzuinţa, blândeţea, stăpânirea de sine, milostivirea şi toate suratele Binelui. Mama ei este Credinţa, iar fiul ei este Mântuirea.
Cine se întâlneşte cu Înţelepciunea, îi devine frate de cruce şi singura umbră luminoasă, iar cel ce a îmbucat din pita vieții și a mestecat-o bine, s-a săturat și s-a vindecat, în primul rând, de iluzii, descoperind că nu există oameni răi, ci numai rătăciți ce au uitat, temporar, calea calea spre bine!
În Inimioara, pe tărâmul Vâlcelei Lupilor, nu există timp desprins de veşnicie, Credinţa străbună a celor ce au sfinţit aceste locuri cu viaţa lor, lăsând urme pe pământ şi o lumină împrumutata din Cer."
"Niciun dar nu e mai desăvârșit decât o viață trăită în slujba Binelui, cu gândul la împlinirea visului de mărire ca Om, ca ființă ce și-a dus pașii acolo unde a simțit că fericirea lui e calea spre Adevăr, spre o comoară ce-i înnobilează existența cu aura slavei, acolo unde gustul înțelepciunii de a fi rămâne de-a pururi viu în hrisovul lumii în care și-a dus zilele, iubind în fiecare clipă zborul spre lumină. Biruind, astfel, în lupta cu sine, de fapt, visul înălțării nu poate fi înăbușit! Chiar dacă vor fi opreliști, încercări, pași greșiți, va exista un timp al biruinței, deoarece crezul într-o cauză dreaptă oferă aripi pentru cel ce înțelege întâlnirea dintre minte și inimă ca o binecuvântare."
La marginea codrului,intre batranul Ignis si Valea Somesului,pe unul dintre terenurile de infruntare dintre romani si dacii liberi,acolo unde Menumorut si-a intins spre nord-est aripavoievodatului sau,langa curgerea molcoma a Salajului,Dumnezeu a asezat sub brazda samanta roditoare din care a incoltit o floare de nu-ma-uita.Frumusetea florii fara margini nu a putut fi stearsa nici de cea mai aspra seceta si nici de potopul de suferinte ce nu a intarziatsa se abata asupra gradinarilor ce o ingrijau ca pe o comoara.Aici ,a fost intemeiata ,in anul de gratie 1391,o cetate cu patru porti si opzeci de suflete,o adevarata tara de paine la picoarele magurii.
Vreme de o suta de ani,dealurile impadurite ale Salajului,TaraSilvaniei cum i se spunea datorita acestui lucru,apartinea domeniului feudal al voievozilor Balc si Drag,apoi aceste locuri de basm,invesmantate in stralucite odajdii sangerii,au facut parte fie din Principatul autonom al Transilvaniei,fie din Partium .Nici altorimperii rapacenu le-a displacut sa-si infinga coltii in trupul Valcelei Lupilor.
Aici ,langa scurgerea saraca a Salajului,urmasii pastorului Ilie,basastenii,si-au dus cu demnitate crucea vietii,strabatand intinderea dintre leagan si mormant,luminati de invatatura ca anotimpurile vietii pot fi mai putine decat cele ale naturii.Soarele credintei le-a aratat ca tot ce e lumesc e trecator,hranindu-le nadejdea ca mai devreme sau mai tarziu raul scapat din cutia Pandorei va pieri,Binele va trona pretutindeni, numai cand Iubirea va deveni mama tuturora.
Multi au trecut la cele vesnice fara sa intrezareasca o indreptare a lucrurilor,insa visul de odinioara nu fusese spulberat nici macar in 1834,an in care satul din Valceaua Lupilornumara vreo noua sute de suflete.
Cu fiecare nastere se iti o noua sansa de a zdrobi lanturile robiei sufletesti,cu fiestecare purtator de Logos ,visulputea deveni realitate, pe meleagurileurmasilorpastorului Ilie ,putand trai laolalta lupul si mielul ,sub acelasi cer,sub privireamereu treazaa Pastorului Dreptatii.
……………………………………………………………………………………………..
Cred ca in fiecare fiinta e o inimasio Inimioara.Inima e ceasul care ticaie ,dupa puterea trairii,pana se impietreste de lipsa dorului ,iar Inimioara este locul cel mai drag sufletului,universul in care ne este dat sa zarim primul rasarit de soare.
Inca de la semnarea in Cartea vietii,ne simtim legati de petecul de pamantpe care am calcat prima oara si de bolta cereasca ce acopera lumea in care am intrat.
Numai cand plecam din Inimioara,cand ne zburatacim din salasul nasterii ,intelegem ca judecand cu inimasi cantarind fiecare lucru cu balanta iubirii pentru adevar,putemdescoperi tezaurul ce l-am lasat acasa.
Intelepciunea leaga cerul de pamant si dezleaga binele de rau,oferind vietii soarele iubirii ce poate lumina fara-ncetare pe oricine.
Daruind nadejde si randuind legi ale firii,Intelepciunea este o comoara de nepretuit.Cu Ea ,viata e Lumina. Fara Ea , totul este o noapte fara de inceput si sfarsit.
Cine gusta din fructul Intelepciunii,are viata pazita.Acela gaseste fericirea in maruntisurile vietii,in bucuria de a darui.
Bunatatea si adevarul deschid portile inimii,poftind Intelepciunea sa-i treaca pragul.
Desi a fost asezata de vesnicie inainte de orice inceput,Intelepciunea o descoperim fiecare,dupa puterea noastra sufleteasca,in unul din anotimpurile vietii,iar altii sunt orfani de ea , inca de la nastere.Speranta e un prieten al ei,insa Nadejdea este cel mai bun .
Frica de Dumnezeu este scoala Intelepciunii,iar viata ,cu suisurile si coborasurile ei,este proba vie a existentei sau a mortii sale.
Intelepciunea are o familie de vita nobila,de spita domneasca,randuita sa poarte mesajul iubirii de la un capat la celalalt al pamantului,scotandu-l din ratacire pe fiecare semen,chiar daca nu-l cunoaste,facandu-i cunostinta cu tot neamul ei.Rudeniile sale de sange ,unite in cuget si simtiri,sunt dreptatea ,prudenta,increderea,smerenia,chibzuinta,blandetea,stapanirea de sine si milostivirea si toate suratele Binelui.Mama ei este Credinta,iar fiul ei este Mantuirea.
Cine se intalneste cu Intelepciunea, ii devine frate de cruce si singura umbra luminoasa.
In Inimioara,pe taramul Valcelei Lupilor,nu exista timp desprins de vesnicie,credinta strabuna a celor ce au sfiintit aceste locuri cu viata lor,lasand urme pe pamant si o lumina imprumutata de la Cer.
