Au trecut 20 ani de când vorbesc despre mama mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!
În
tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa
mea. Era o fiinţă simpla, frumoasă, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru
oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.
În urmă cu exact două decenii, pe 7 februarie 1993, un telefon de la
fratele meu mă anunţa că sfârşitul mamei noastre e aproape. Imediat am
plecat la ea, la Spitalul Judeţean din Baia Mare, dorind cu ardoare să
fiu lângă ea, când încă mai era în viaţă. Am ajuns la timp, însă din
păcate dragostea lui Dumnezeu pentru ea a fost mai mare decât cea a
noastră, a fiilor ei. După un accident vascular, intrase în comă, stare
din care a ieşit preţ de câteva secunde, după şase zile de
inconştienţă, înainte de a pleca din lumea aceasta, răstimp în care a
rostit silabisind "Şi eu vin", probabil, adresându-se tatălui meu.
Pe
13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu
ochii înlăcrimaţi, după o viaţă de adevărată luptă, crescând singură trei
copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.
Timpul a trecut ,însă nu mi-a putut îngropa în uitare amintirile.
Şi
azi,după atâţia ani,mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de cate ori am de luat
o decizie hotărâtoare, în noaptea ce precede acel moment vital, sunt
"sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.
Îmi place să cred că sfetnicul bun al
nopţii este mama mea.Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele
anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea
cea dreaptă.
Atâtea
zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa
mea a fost, este şi va fi soarele meu! Deşi e dincolo de
timp, ea va rămâne pururea îngerul meu păzitor!
