Trăiască naţia!

 

„Poveşti sunt toate pe lumea asta…Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme…Ne trezim şi murim cu ele…”~Mihai Eminescu

Să-i dăm lui Eminescu ceea ce i se cuvine: Neuitarea!

De ce avem nevoie de Eminescu?

 

Prin scrierile sale jurnalistice, Eminescu nu a fost doar vocea neamului său, din care Dumnezeu l-a „sorbit cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, ci şi un strălucit analist şi gânditor social, politic şi economic, conturând o linie de gândire nouă, continuată şi adâncită ulterior de mari personalităţi româneşti din interbelic (de la mari cercetători ai specificului naţional până la mari sociologi sau economişti). Însă ceea ce l-a consacrat pe primul mare jurnalist al nostru drept un gânditor de geniu, o voce unică a vremii sale şi, totodată, „un contemporan al tuturor timpurilor” (după cuvintele criticului literar Romul Munteanu) şi drept „conştiinţa noastră cea mai bună” (cum îl descria Noica) este nu doar această nouă direcţie pe care o trasează în sfera cercetării problemelor timpului şi ale societăţii româneşti, cât şi caracterul profund vizionar al scrierilor sale.

În 1941, Simion Mehe­dinți, vorbind despre modul cum Eminescu a purtat în suflet, într-o mă­sură cum nu a mai făcut altcineva, durerea neamului românesc, strivit între marile imperii, avertiza că „numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” Numai strămoşii noştri care l-au urmat pe Eminescu, de la generaţia care a înfăptuit Marea Unire până la martirii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, au iubit cu adevărat România, luptându-se şi jertfindu-se pentru ea, doar aceş­tia i-au cunoscut cu adevărat sufletul, frumuseţea, valoarea ei spirituală şi materială şi au înţeles care sunt primejdiile care îi ameninţă fiinţa.

Doar cei care nu au luat aminte la avertismentele sale i-au cauzat distrugerea. Cunoscând mai bine decât oricine altul realităţile româneşti, marele gazetar a evidenţiat aspecte esenţiale pe care cei aflaţi la conducerea ţării, dacă ar fi iubit România, ar fi trebuit să le aibă la suflet. Fiindcă Eminescu nu a fost tributar vreunui partid sau altuia, vreunei ideologii sau alteia, ci „poporului istoric”, cu a cărui dramă şi cu ale cărui aspiraţii s-a identificat. Astfel, rămânând fidel adevărului neamului său, românul absolut nu a rătăcit calea şi nu s-a lăsat tentat nici de ideile înşelătoare ale vreunei teorii la modă (fie că era vorba de socialism sau de liberalism, faţă de care s-a distanţat critic şi tranşant, în egală măsură), nici de „ispita” puterii sau de interesele de conjunctură, care ajunseseră să domine în politica românească, transformând-o în politicianism şi demagogie.

Sunt câteva mari teme abordate de Eminescu, teme care sunt definitorii pentru realităţile, dar şi nevoile reale ale poporului, pe care l-a iubit până la jertfa de sine, şi ale societăţii româneşti. Îndepărtarea de aceste aspecte, care ţin de fiinţa, drepturile, nevoile şi aspiraţiile neamului românesc, a însemnat alunecarea în servilism, în robie economică şi decadenţă morală, în uitarea de sine şi, în final, în totalitarism. Fiindcă, atunci când un neam nu rămâne loial propriei sale fiinţe şi propriului adevăr, ajunge să se dizolve în abisul unor idei abstracte, importate, ce nu-i sunt potrivite. Pierzându-şi ancora în sine, ajunge să se identifice cu forme şi modele străine, cu preţul propriei falsificări şi al autodistrugerii.

Printre valorile pentru care Eminescu a pledat şi a luptat, esenţiale sunt ridicarea ţăranilor, preţul pus asupra muncii, astfel încât să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor”, reperele identitare şi drepturile românilor din provinciile ocupate, apărarea credinţei, apărarea şi valorificarea tezaurului limbii române, cunoaşterea şi dezvoltarea culturii româneşti ca sursă de identitate, neatârnarea economică. Iar printre pericolele şi tarele asupra cărora a atras atenţia cu intransigenţă şi luciditate sunt demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, împilarea ţăranilor, distrugerea limbii şi a valorilor identitare prin importul şi imitaţia unor forme străine.

Cu privire la ţărani, Eminescu a mărturisit: „Poate e singura chestiune în care am scris cu atâta patimă de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în Orient”. Marele jurnalist a înţeles că, odată cu distrugerea ţăranului şi a lumii sale, şi soarta ţării va fi una fatală: „Ţăranul sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări (sublinierea aparţine lui Eminescu). (…) Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?” (Timpul, 15 ianuarie 1882).

Eminescu s-a dovedit şi un apărător al credinţei şi al Bisericii naţionale, denunţând ireligiozitatea şi decadenţa care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. „Noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului.” De asemenea, el a dez­aprobat ferm intoleranţa religioasă faţă de românii ortodocşi din Transilvania, preluând în articolele sale poziţia Episcopului Melchisedec (un apropiat al Junimii), exprimată în studiul Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, tipărit în 1883: „Domnii, mitropoliţii, episcopii, boierii şi poporul român s-au luptat, au suferit necazuri, exiluri, sărăcie, moarte şi şi-au vărsat sângele pentru ţară şi legea lor; a lor, a naţiunii române, trebuie să rămână onoarea de a o poseda şi pe viitor în toate ramurile existenţei sale în această ţară. Dacă deci voim să rămânem naţiune română, demnă şi respectată în viitor, trebuie să ne păstrăm şi Biserica noastră naţională, ce o am moştenit-o din trecut […], să o apărăm şi să o ridicăm după cum cere demnitatea actuală a naţiunii” (Timpul, 1883).

Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic ne­cruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului. Referitor la progresism şi globalizare, iată ce cuvinte ne adresează marele român parcă nouă, celor de acum: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare” (Timpul, 25 octombrie 1881). „Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată, cu atâta tendența de a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate, orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe” (Timpul, 11 aprilie 1880). „Progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” (Timpul, 24 februarie 1880).

Condeiul marelui gazetar a fost necruţător la adresa demagogiei: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului” (Timpul, 14 ianuarie 1882). „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de îna­intare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie.”

Critica sa aspră s-a îndreptat atât asupra despotismului, cât şi asupra liberalismului moral şi economic dus la extrem, menit să transforme omul într-un individ fără Dumnezeu şi fără patrie, depersonalizat, într-un „instrument de muncă”, distrugând de fapt calitatea muncii unui popor: „Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (elemente neromâneşti, n.n.), lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini.”

Iată de ce poporul român are atâta nevoie să se întoarcă la Eminescu. Pentru a-şi reaminti de sine, a se reancora în adevărul său, în propria realitate şi identitate, a-şi înţelege sufletul şi a-şi recăpăta verticala.

Sursa:  Irina Bazon  https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/de-ce-avem-nevoie-de-eminescu-177440.html?fbclid=IwAR2EtaXopYQivC2UMTyVA84p7Zmz3l1Ti6nUxUtA0jHulbayob1LQT-A3oU

Dor de Eminescu

 

de Licuța Pântia

Ce te uiți, mărite codru,
Spre înaltul cerului,
Nu-ți mai scrie nimeni versuri,
De când Eminescu nu-i?

Haide, uita-ngrijorarea
Este ziua lui și mare-i,
Știe tot ce are suflet,
Că a lui aniversare-i!

Scoate buciumul și sună
Către cele patru zări,
Să auda toți românii
Și cei de prin depărtări!

Și-ntr-un cuget și-o simțire,
Cei de-o limbă, fără seamă,
Ne-om slavi, marele geniu,
România ni-i o mamă!

Și ne-om îndoi genunchii,
Să îi facem plecăciune,
Și l-om pomeni cu toții,
În a noastră rugăciune!

Nu fi trist, mărite codru,
Tatăl poeziei-i sus,
Însă poezia-i spune,
Tot ce a rămas nespus!

El nu-i mort, doar spre odihnă
A urcat la nori-albaștri,
Pe pământ e nepereche,
Sus, luceafăr printre aștri!

În ajunul Zilei Culturii Naționale...

 "Până vei fi fericit număra-vei amici o mulțime,

Cum se vor întuneca vremile - singur rămâi."

Viața lui Eminescu, prin ochii lui Nichita Stanescu!

POETUL ,,NECUVINTELOR" DESPRE POETUL ,,NEPERECHE"

”Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţie nenăscuţilor. Eminescu este pur, genuin, un aer curat”, așa-l descrie Nichita Stănescu pe poetul nepereche, atunci când Nicolae Băciuț îl întreabă ce reprezintă Eminescu pentru el.

L-a iubit mult pe Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889). L-a descris și i-a vorbit prin versuri: ’’Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’. Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983), poetul necuvintelor, spunea că fiecare poet are o voce a lui unică, însă pentru el, Eminescu a fost vocea care a trecut de granițele vieții și ale morții, ale fizicului și materialului. S-au întâlnit mereu în profunzimea universului metafizic.

Se povestește despre Nichita Stănescu că, după ce a fost laureat al premiului Herder, a cumpărat flori de aproximativ 5.000 de mărci, după care le-a semănat în fața casei de la Viena în care a locuit Mihai Eminescu. Când s-a întors în țară, poetul ar fi avut probleme cu Securitatea, însă norocul său a fost un jurnalist care a fotografiat florile, astfel având dovada că banii într-adevăr au fost cheltuiți numai pe flori. Atât de mult l-a iubit Nichita pe Eminescu.

În Album Memorial – Nichita Stănescu, există trei poezii dedicate poetului nepereche, în care Stănescu descrie viața lui Eminescu, pe etape, folosindu-se de versuri și cuvinte. Atât de dragi lui!

Iată cele trei poezii dedicate geniului:

~

EMINESCU ADOLESCENT

Cuvânt apăsând pe cuvânt,

ce umbra de codri surâzând!

Gând apăsând pe gând,

ce luceafăr în noapte arzând!

Val înspre val alergând,

ce rază de lună lucind!

Timpul ce mișcă doar timp,

ce frunte de ghimp sângerând!

S-or duce aproape pierind

păsări în vânt,

mai murmurând,

mai scânteind

Dar cine le va fi privind,

mama plângând,

sămânța-nflorind,

cuvânt apăsând pe cuvânt?

~

EMINESCU MATUR

În sine însuși ningea

cu negri fulgi de zăpadă,

fiind el era

o ruptură, o cascadă

El însuși nu mai era el,

felul lui își schimbase felul

cum purgatoriul își schimba-n inel

de aură infernul.

Atâta dragoste si-atâta aspră bunătate

a fost să aiba-n sine el cu sine însuși

că desfăcea orice lăcate

cu plânsul cheilor din plânsu-și.

Altfel, la trup voinic si ager,

cu gene rari la ochi și arse,

era ceva de tot arhaic

în viitorul ce-l parcurse

Apoi el puse palma-i față de iriși

dară prin ea avu vedere

a celor scriși încă nescriși

și văduvilor toți de stele.

~

EMINESCU ULTIM

Peșteră absorbitoare,

cerc absorbitor de punct,

corn de melc care nu doare

suntul resorbit in sunt.

Tu lumină alergândă

reîntorcându-te acasă

bruscă devenind flămândă

rechemându-și iar mireasa

Ah, suavă recădere

a cuvântului în sine,

cercuri, cercuri de tăcere

absorbind în ea divine

sensuri, sensuri, înțelesuri,

îngustându-se în unghi,

smulgere spre înapoi,

frig al ninsorii rechemat în nori,

urlet și rechemare,

tu!

Nașterea lui Eminescu

de Adrian Păunescu

Ciudată noapte simt că o să fie

și-o să trăznească în dicționar,

la noapte, în Moldova mijlocie,

se naște Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce

și-n cea mai sfâșiată dintre țări,

pleca-vor toți ai zilei să se culce

și-l vor primi strămoșii lui călări.

Așa firesc se-ntâmplă nefirescul,

pământul nostru suferă adânc,

la Ipotești se naște Eminescu

și-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec și o slovă,

se naște steaua celor ce-au tăcut,

îngenunchez, în fața ta, Moldovă,

și mâna mult lovită ți-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâșiată

ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,

dar Eminescu ce se naște, iată,

în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,

o noapte cum a fost la început,

și, de la Cernăuți și pân’ la Mare,

pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,

toți frații-nstrăinați se regăsesc,

în el o inimă va ști să bată

acum și veșnic, dorul românesc.

În Voroneț s-a răsculat albastrul,

ca dintr-un cer fremătător de frați,

la noapte-n țară va urca un astru,

se naște El, români, vă închinați!

"Mioriţa” - ce ascunde, de fapt, şi cum a fost descoperită celebra baladă?

Legătura neştiută cu exilarea poetului Alecu Russo la Mănăstirea Soveja.

Balada "Mioriţa" a fost culeasă de Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la Soveja, la mijlocul secolului XIX şi prelucrată de poetul Vasile Alecsandri.

Cea mai cunoscuta baladă populară , „Mioriţa”, o adevărată capodoperă a folclorului literar românesc, pe care criticul literar George Călinescu o plasează între operele fundamentale ale poporului român, a fost culeasă de poetul, prozatorul şi eseistul român Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la mijlocul secolului XIX.

Russo era recunoscu pentru faptul că se ocupa de culegerea de poezii, balade şi doine, dar descoperirea baladei „Mioriţa” este rodul unei întâmplări la care scriitorul, ideolog al generaţiei de la 1848, nu se aştepta.

O piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, care a deranjat autorităţile vremii, avea să-i aducă în primăvara anului 1846 o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munţii Vrancei, experienţă pe care Russo o povesteşte în lucrarea „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicată după moartea sa de Alexandru Odobescu.

În jurnal, Alecu Russo redă întâlnirea cu unul dintre „arhivarii” baladei populare, moment care potrivit celor relatate în jurnal s-a petrecut pe 11 martie.

„11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier…”, scrie Russo în jurnal.

Anterior, pe 10 martie, Russo pomeneşte de „o petrecere” la care a participat într-o zi de sărbătoare.

„Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olteneşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul. Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina .

Deşi Russo nu dă amănunte despre „Mioriţa”, cercetătorii consideră că acela a fost momentul culegerii de la localnici a preţioasei balade, mai cu seamă că între 11 martie şi 22 martie 1846 jurnalul său zilnic de până atunci este întrerupt.

Profesorul nonagenar Iulian Albu, din comuna Soveja, care împreună cu soţia sa Florica s-au aplecat asupra operei, spune într-u interviu pentru publicaţia „Lumina” că singurul loc de pe pământ unde s-a descoperit „Mioriţa” este Soveja.

"Fiindcă aici există acest <<triplex confinium>> (graniţă triplă) unde s-au întâlnit păstorii din Muntenia, Ardeal şi Moldova. De altfel, şi Alecu Russo, în sejurul său forţat la Mănăstirea Soveja, afirmă acest lucru. După ce aude cântarea de la oltenii din sat, neştiind că lăutarii respectivi erau munteni aduşi de Matei Basarab pe moşia mănăstirii, spune că a auzit-o cântată şi de trăitorii din văile rucărenilor şi dragoslovenilor, locuitorii celor două sate ale Sovejei-Rucăreni şi Dragoloveni, ajunşi aici din Rucărul şi Dragoslavele, de dincolo de munţi, din Ţara Românească, în două-trei valuri în istorie”.

Russo plasează balada între capodoperele lumii, alături de operele poeţilor antici Virgilius şi Ovidiu. „Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee pastorală din lume: Mioriţa”, scrie Alecu Russo.

Fără a avea pretenţia de a-şi revendica opera, mai ales că îşi publica sub anonimat lucrările (n.a. vezi volumul „Cântarea României”), Alecu Russo i-a încredinţat balada poetului Vasile Alecsandri, pe care acesta o „şlefuieşte” şi o publică cu titlul „Mieoara”, pentru prima dată în anul 1850, în secţiunea „Cântece poporale româneşti” din gazeta „Bucovina” din Cernăuţi, pentru ca mai apoi, în 1852 să includă balada Mioriţa şi în volumul „Poesii poporale. Balade (Cântece păstoreşti)”

Deşi Alecsandri a încercat mai târziu să-şi aroge paternitatea baladei, el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă publicistului Alexandru Hurmuzachi că „această baladă mi-a fost adusă din Munţii Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise”

De-a lungul timpului, poezia a cunoscut o largă râspândire, astăzi circulând peste 1000 de variante.

„Articulând unul dintre cele patru mituri fondatoare ale românilor, după cum spune G. Călinescu, balada „Mioriţa” nu a încetat să suscite, deopotrivă, interesul publicului larg şi pe acela al specialiştilor. Existenţa ei, în istorie, începând cu 1850 şi întru eternitate, continuă să emoţioneze şi să surprindă reflexiv. Ne apar şi azi ca deosebite tristeţea şi neliniştea metafizică a mamei care-şi caută fiul pe pământ, în timp ce el străbate cărările luminate de stele ale cerului. Controversele privind problematica acestei balade există încă. Istorici, antropologi, folclorişti, muzicologi, filologi ş.a. s-au străduit să instituie direcţii în analiza fenomenului reprezentat de circulaţia variantelor, forma publicată de Alecsandri, bogăţia motivică şi tematică, legătura cu motive de circulaţie naţională şi/sau europeană, străvechimea sau actualitatea textului. În răstimp, peste baladă s-au aşezat straturi de semnificaţii, reprezentând adâncimi şi culmi ale spiritualităţii româneşti”, ne spune Maria Lupu, profesor de limba şi literatura română din Focşani.

MIORIŢA

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei

Unu-i moldovean

Unu-i ungurean

Şi unu-i vrâncean.

Iar cel ungurean,

Şi cu cel vrâncean,

Mări se vorbiră,

Şi se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Că-i mai ortoman

Ş-are oi mai multe,

Mândre şi cornute,

Şi cai învăţaţi

Şi câni mai bărbaţi...

Dar cea mioriţă

Cu lâna plăviţă

De trei zile-ncoace

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,

Laie, bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ţi mai tace!

Ori iarba nu-ţi place,

Ori eşti bolnăvioară,

Draguţă Mioară?

- Drăguţule bace

Dă-ţi oile-ncoace

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Şi umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă ş-un câne

Cel mai bărbătesc

Şi cel mai frăţesc,

Că l-apus de soare

Vor să mi te-omoare

Baciul ungurean

Şi cu cel vrâncean!

- Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană

Şi de-a fi să mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aici pe-aproape

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii,

Să mi-aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

Mult zice cu drag!

Fluieraş de os,

Mult zice duios!

Fluieraş de soc,

Mult zice cu foc!

Vântul când a bate

Prin ele-a răzbate,

Ş-oile s-or strânge

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iar tu de omor

Să nu le spui lor...

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa;

Brazi şi păltinaşi

I-am avut nuntaşi;

Preoţi, munţii mari,

Păsări lăutari,

Păsărele mii,

Şi stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuţă bătrână

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe culmi alergând,

Pe toţi întrebând

Şi la toţi zicând:

Cine-au cunoscut,

Cine mi-au văzut

Mândru ciobănel

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui,

Spicul grâului;

Perişorul lui,

Pana corbului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului!...

Tu mioara mea,

Să te-nduri de ea

Şi-i spune curat

Că m-am însurat

C-o fată de crai,

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă

Să nu spui, drăguţă,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntaşi

Brazi si păltinaşi,

Preoţi munţii mari,

Păsări lăutari,

Păsărele mii,

Şi stele făclii!...