24 ianuarie 2022 - 163 de ani de la Unirea Principatelor Române

ALEXANDRU IOAN CUZA - primul domn al Principatelor Române, care , ca nimeni altul, a slujit cu credință, devotament și loialitate poporul român, care a iubit cu toată ființa sa, România. Prin reformele sale a adus îmbunătățiri în absolut toate domeniile: economic, social-politic, administrativ, cultural, militar, dar a nemulțumit marea boierime, burghezia, biserica. Prin secularizarea averilor mănăstirești, un sfert din suprafața agricolă și forestieră a țării a trecut în proprietatea statului; prin reforma agrară a împroprietărit 400000 de țărani și altora 60000 le-a dat loc de casă și de grădină; prin reforma învățământului a instituit învățământul primar obligatoriu și a înființat primele universități din România, cea din Iași 1860 și cea din București 1864. În justitie au fost concepute Codul civil și Codul penal; pentru prima dată s-a introdus uniforma lucrătorilor de poștă . Trist este că domnia a fost scurtă 1859-1866 și viața i-a fost scurtă ( doar 53 de ani). A murit în exil, în Germania.

21 ianuarie, Ziua Internaţională a Îmbrăţişărilor

 Ne îndreptăm spre Dumnezeu nu mergând, ci "îmbrățișând" BINELE.

Eminescu

 „Eminescu s'a stins. Eminescu nu mai este. Cam acestea au fost dureroasele cuvinte cu care presa Romînească a respîndit ştirea morţii nefericitului poet, care atinsese vîrsta de 39 de ani.

   Parcă natura şi-a pus toată mintea să-l facă mai presus de orice muritor prin simţirea şi profunda cugetare, cu care l’а înzestrat.

   Moartea lui Eminescu a produs o impresiune tristă pentru presă şi-o adevărată pierdere care încearcă literatura Romînească.

   Eminescu zace în întunecosul mormînt, dar voinţa lui n’a fost ascultată şi defunctul a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.

   Într'o poezie întitulată „Mai am un singur dor" el a cerut să fie înmormîntat la mare:

Iar de voi fi pământ,

În liniştea sărei

Sapaţi-mi un mormânt

La marginea mărei.

   Această dorinţă a sa e manifestată şi'n altă poezie cu titlul „O! Mamă":

Iar dacă împreună va fi ca să murim

Să nu ne ducă'n triste zidiri de ţintirim,

Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu.

   Cum vedem e clar şi categoric.

   Dacă onor. Guvern a luat asupra-şi toate spesele înmormîntărei, e o datorie scumpă pentru el, ca cel puţin la moarte să'ndeplinească o dorinţă din cele mai arzătoare a nepieritorulul poet.

  Eminescu a trăit într'un cerc isolat şi de puţină lume cunoscut, de mai puţină lume încă priceput.   După datele şi notiţele adunate din gurile oamenilor şi ziare, voi căuta să'l înfăţişez înaintea D-voastră cât se poate mai exact.   El s'a născut în Botoşani la anul 1849.   Şi-a făcut studiile în Cernăuţi şi de aici la Blaj, Viena şi Berlin, unde a studiat filosofia predată de Dürrind.   Mai multe rînduri a fost funcţionar, apoi revizor şcolar şi în sfârşit bibliotecar, profesor de limba Germană, pe care o cunoştea la perfecţiune şi de Geografie la şcoala comercială din Iaşi.

   Ca prim-redactor al Timpului, şi-a făcut un nume nepieritor.

   A mal scris, pe vremea Junimiştilor, în Romînia Liberă şi în Fântâna Blanduziei.

   Coroana care strălucea prin frumuseţă, pe sicriul lui Eminescu, era a Societăţii Studenţilor Universitari “Unirea”, şi a presei Capitalei, unde şi „Romînia Literară" şi-a depus obolul său.

  Eminescu a trecut din lumea celor vii cu corpul, căci cu spiritul nu mai trăia de mult în ziua de 16/25 Iunie, la orele 4 dimineaţa.

Primele strofe din "Luceafărul",
așa cum au fost publicate în anul 1883
în Almanahul "România Jună"

    Iată câteva amănunte pe care le dă Naţionalul în privinţa morţii lui:

   Cu 15 zile înaintea încetării din viaţă, doctorul Şuţu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poeziei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău.

   La 16 Iunie dimineaţă el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimită d-rul Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate: doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, care îi căşunează mult rău.

   Din nenorocire.... aceste momente lucide, n'au ţinut mult, căci după o jumătate de oră, bietul Eminescu începu din nou să aiureze.

   D-rul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce.

   Nu trecu nici o oră, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins.... fără nici o suflare.

   Doctorul Şuţu, făcu cunoscut această ştire tuturor prietenilor săi şi membrilor consiliului de familie.

   Corpul său a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea biuroului d-rului Şuţu. Stetea întins pe un pat şi era învelit cu un zăbranic.

   Faţa-i era foarte slăbită şi avea mai multe sgîrieturi, cari au provenit din causa mâncărimei ce suferea.

   În urma dorinţei d-lui Titu Maiorescu, s'a procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu.

   S'a constatat spune Constituţionalul, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de îmuere (ramoliţie)

   Emisferul stâng singur cântărea 595 gr., cel drept, 555, fără cerebel.

   Această greutate de 1400 grame e unică în felul ei. Creerul lui Schiller cântărea cu câteva grame mai mult.

   Partea psihică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar şi cea psicho-motrice; membranele creerilor injectate şi aderente. Circomvoluţiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de hipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a ţesutului muscular; la rădăcina aortei s'a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grăsoasă s'a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesăturile ficatului, care bine înţeles era puţin hipertrofiat. Splina în stare hiperemică şi de degeneraţie.

   Moartea i-a provenit, precum se zice, din o lovitură de piatră în cap, asvîrlită de un alt nebun.

   Și dacă Eminescu în viaţă n'a crezut în nimic, totuşi s'a găsit de cuviinţă a se respecta dogmele bisericeşti şi a fost aşezat pe catafalc în biserica Sfîntului Gheorghe.

   Corul vocal al D-lui Bărcânescu a cântat câteva imnuri, îi mai cetiră veşnica lui pomenire, vorbe care pentru prima dată au făcut să treacă un lung fior în sufletul meu, şi-l scoaseră afară.

   Cortegiul funebru a mers pe dinaintea Academiei şi de acolo pe Calea Victoriei, s'a îndreptat urmat de o grămadă de lume către Cimitir.

   Între discursurile cari s'au ţinut, e de însemnat al d-lui Maiorescu, Laurian şi tînărulul Calmuschi.

   În biserică a ţinut d. Ventura un panegiric scurt, cu desăvîrşire banal.

   Între altele a zis că „lacrimile noastre care curg, de soarele strălucitor se vor prejace în rouâ, care se va răspîndi în lumea întreagă!”

   Bine a zis Eminescu:

Iar de-asupra tuturora, s'o'nălța vr’un mititel,

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră.....

   Tristă a fost viaţa poetului şi neregulată peste măsură.

   Şi dacă era nepăsător de tot ce-l împrejura, nu era mai păsător de el.

   Aşi putea chiar zice, că abuzurile nu puţin au contribuit ca să-i mănânce zilele.

   Când a înebunit întîiaşi dată, a fost la baie. Una din maniile sale era de a bate cu băţul peste turnura cucoanelor.

   În casa de sănătate a D-rului Şuţu, strîngea petricele de pe jos pe care îşi închipuia că-s galbeni şi le dădea doctorului ca recunoştinţă pentru îngrijirile ce-i aducea.

   Nebunia lui era blândă şi timidă. Totă ziua, se zice, că recita versuri pe din afară din Omer, aiura din Cicerone şi Tacit, ori scria, scria mereu versuri unei cântăreţe de astă iarnă a coloseului Opler.

   Dacă în scrierile sale Eminescu plutește într'o sferă cu totul deosebită de a celor alţi muritori, în relaţiile sale cu oamenii era bun şi peste măsură simpatisat.

   Ca patriot, Eminescu poate e singurul patriot! Dacă viţiile nu i-ar fi veştejit fruntea şi ar mal fi trăit, Eminescu ar fi ajuns aşa de departe, încât distanţă de veacuri l’аг fi separat de noi. Geniul i-a fost fatal şi acela care a întrunit la un loc tristeţea şi veselia Romînului, cel la fire schimbător, îndărătnicia şi sarcasmul cel mai muşcător, a trebuit să se stingă în balamuc la 39 de ani, în urma sa lăsând jalea şi doliul în inima tuturor celora care s'au adăpat cu

lăcomie din isvoarele scrierilor sale.”

Sursa: articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889).

Ziua Culturii Naționale...

 

”Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” scria Nicolae Iorga despre Luceafărul poeziei românești.

Pe 15 ianuarie 1850 se năștea Mihai Eminescu, poetul nostru național, poetul „nepereche”.

Luceafăr al poeziei românești și om de geniu, Mihai Eminescu a înălțat poezia pe altarul zeilor, ca jerfă a tuturor tânguirilor și iubirilor noastre efemere.

Un om de o asemenea valoare, nu putea să se nască decât aici, pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu.

Geniu artistic incontestabil, poet, prozator, jurnalist, om cu o profundă simțire patriotică, romantic incurabil, toate acestea îl definesc pe Luceafărul poeziei românești. Realist și foarte critic în materie de justiție socială, având în genă flacăra dreptății, Eminescu a sancționat cu verbul său unic tarele acelor vremuri, multe dintre ele actuale și în prezent.

Născut din dragostea unor oameni simpli, căci, tatăl lui, Gheorge Eminovici, provenea dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, iar mama, Raluca Eminovici, născută Juraşcu, era fiică de stolnic din Joldeşti, Eminescu și-a petrecut copilăria atât la Botoșani, cât și la Ipotești, în căminul familiei Eminovici.

Peisajele Ipoteștiului, rupte parcă din basme, i-au marcat copilăria de un dinamism și o conexiune specială cu înconjurătorul, ca dovadă vie a acestei legături speciale cu natura, ne sunt poeziile „Fiind băiat…” sau „O, rămîi”, ale marelui poet.

Fiind un băiat silitor și cu viziuni deosebite, între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi, termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu.

Însă, totuși părăseşte şcoala în 1863, ca apoi să revină în 1865 ca privatist şi să plece din nou în 1866.

Între timp, se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) și pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, din care făcea parte, alături de care dă spectacole în Cernăuți.

În 1866 se observă primele manifestări literare ale lui Mihai Eminescu, acestea se datorează durerii pe care a suferit-o poetul în urma morții profesorului său drag, Aron Pumnul., tot în această perioadă apare broșura ” Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști” în care Eminescu publică în memoria profesorului, poezia ” La mormântul lui Aron Pumnul”.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Tot în același an debutează în revista ”Familia”, trimițând aici o scrisoare însoțită de o poezie, ”De-aș avea”, semnată Mihail Eminovici, însă, redactorul ”Familiei” fiind încântat de poezia primită, își permite să facă o ”mică” modificare și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Această schimbare de nume i-a priit, pentru că mai târziu și alți membri ai familiei sale îl adoptă.

Între 1866-1869 activează ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi îți continuă activitatea la Teatrul Național, unde-l cunoaște pe I.L.Caragiale, fiind astfel contemporan și prieten cu marii clasici români.

În același timp continuă să publice în ”Familia” fragmente din romanul ”Geniu Pustiu”, dar face și traduceri în germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena, urmând Facultatea de Filozofie și Drept, tot acolo o cunoaște și pe Veronica Micle și se împrietenește cu Ioan Slavici, totuși își continuă activitatea literară, debutând ca publicit în ziarul ”Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student și la Berlin, acolo unde Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene, ca mai apoi să se întoarcă la Iași și să fie redactor la ziarul ”Curierul de Iași”. Tot în această perioadă devine prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.

În această perioadă situația lui financiară e nesigură, iar dragostea pe care o poartă pentru Veronica Micle îl chinuie greu, dar nu doar atunci inima poetului se zbătea nesigură, întreaga lui viață a fost tumultoasă, chinuindu-se mereu cu doruri neîmpărtășite și arșițe sufletești.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc, ca la 15 iunie 1889 să se stingă în condiții dubioase și interpretate diferit de mulți, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

E înmormântat mai apoi la București, în cimitirul Bellu. Mai târziu, o personalitate ilustră, e vorba de George Călinescu a scris un buchet de fraze emoționante despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

În opera sa monumentală, Eminescu a cultivat dragostea ca valoare supremă a existenței umane, a trăit și a respirat dragoste, o dragoste scurtă însă. A contemplat natura în toată frumusețea ei, bogată în culori vii, cu flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, romanițe care au plouat cu miresme divine peste iubirile lui. Natura a fost de fiecare dată părtașă la escapadele lui amoroase, pe lacul încărcat cu nuferi alături de crăiasa viselor sau sub cerul înstelat, sub care țăranii își duc grijile câmpului.

Acest mare geniu a evocat în operele sale pe lângă iubire, natură, geniul, moarte, necuprinsul spațiu cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte în opera lui. Cu această lume paralelă a perfecțiunii absolute, Mihai Eminescu a asociat doar omul de geniu, despre care spunea: ”Cugetătorii gândesc spiritual lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”

Valoare universală a umanității, geniu care n-a putut fi înlocuit de nimeni până acum, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime.

Poate că și acum, de printre stele, el ne veghează nesomnul gândurilor chinuitoare la ceas de noapte. Iar primăvara ne îndulcește gândurile cu aroma dulce a florilor de tei.

Haideți să ne gândim la Eminescu și, măcar pentru o clipă, în memoria lui, să fim mai buni, mai iubitori, mai oameni!

Sursa: https://www.edusoft.ro/mihai-eminescu-luceafarul-poeziei.../

Crăciun Fericit!

 

Acum, în pragul Nașterii Domnului, deschideţi uşa şi lăsaţi duhul Crăciunului să vă intre în casă! Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria şi Împlinirea să vă intre în suflet! Deschideţi larg braţele şi îmbrăţişarea voastră caldă, vorba bună şi gândul curat să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi!

Crăciun Binecuvântat! Fam Mesaroș

De Ziua Educației

 "Doamnă profesoară, n-ați ieșit la pensie, vi s-a părut:

este o chestiune de vârstă, vă rog, chiar dacă asta v-a durut.

Dumneavoastră îmi predați în continuare, ca-n vremurile de glorii

când lecturile suplimentare, nu erau atât de obligatorii.

Pentru că povesteați ore-ntregi romane unor copii

ce-ar fi vrut să sune de ieșire tocmai a doua zi.

Ne-ați așteptat să trecem odată pe la școală, o știm,

dar nu găseam cuvinte potrivite să vă bucurăm, să vă mulțumim…

Știți, noi mai facem și în viață câte-o greșeală de ortografie

și mai trecem pe curat maculatoarele din copilărie.

De aceea imaginați-va că suntem cu toții la clase:

Deliu, Tocaci, Crăciunescu, Nicolescu, Spiridon, Tănase…

Dumneavoastră povestiți-ne ceva, despre ce vreți.

noi prin sugestii am influențat elevul de serviciu să nu sune de pensie.

Suntem în bănci, cuminți, vă ascultăm, vă sărutăm pe inimă, pe mână…

Pentru că nu pot fi pensionate Limba și literatura română."

Nicolae Alexandru-Vest,
Limba și literatura română

Definiția mutațiilor

 

de Octavian Paler

Când lemnul învață să sufere

și să viseze ca oamenii,

se va numi de acum înainte vioară.

Când tăcerea ruginește oglinzile

și sticlește ca un ochi rece de lup,

se va numi de acum înainte singurătate.

Când vântului îi e dor

de pasărea pe care a învățat-o să zboare

și de vara din pâinea tăiată pe masă,

se va numi de acum înainte trecut.

Pilda zilei...

 O haită de lupi au atacat o stână și au prins câinele, pe care au vrut sa-l mănânce. Acesta i-a rugat să-l lase în viață, spunând că le va facilita prinderea oilor. Lupii au fost de acord. Timp de aproape un an, ajutați de câine, lupii au mâncat oile. După un timp, rămânând flămânzi, lupii l-au mâncat și pe câine.

La înmormântarea câinelui, lupii discutau ce epitaf să scrie pe piatra funerară și din partea cui să fie semnat. „Din partea prietenilor” ar fi fost exagerat, de vreme ce ei l-au mâncat. În același timp, „din partea dușmanilor” ar fi fost prea mult, pentru c-au colaborat aproape un an la prinderea oilor. Așa că au hotărât să scrie: „din partea colegilor.”

Sursa povestirii: „De prin lume adunate”

Decalog - Ernest Bernea

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.

2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.

3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.

4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.

5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.

6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.

7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.

8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.

10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

Floriile

 

„Floriile înseamnă cernere. Azi se cerne viziunea ta despre Dumnezeu.

Ce fel de Dumnezeu aștepți să intre azi în Ierusalimul sufletului tău?

Aștepți un Dumnezeu care să te ajute să te războiești cu lumea?

Aștepți un Dumnezeu care să-ți facă dreptate pământească?

Aștepți un Dumnezeu care să-i pedepsească, să-i bată pe ceilalți în numele tău, ca să-ți împlinească ție voia?

Icoana Sărbătorii Floriilor ni-L arată pe Iisus pe asin, cu capul plecat, îngândurat, trist. Nu-L bucură deloc primirea pe care i-au făcut-o ierusalimitenii.

El știe că acești oameni care Îl ridică în slăvi, care-i aduc osanale, care strigă la El cu atâta bucurie, vor fi aceeași oameni care, peste câteva zile, Îl vor pălmui, Îl vor scuipa, Îl vor batjocori, Îl vor înjunghia și Îl vor ucide.

Iisus vede, în inimile ierusalimitenilor, inima schimbătoare a omului care o dată te laudă și te prețuiește, iar apoi te scuipă, te judecă și te bârfește.

Momentul Floriilor are în el ceva minunat, miraculos. Regele Universului, Mesia, Eliberatorul ni se arată în toată măreția și splendoarea Lui.

Iubirea lui Dumnezeu se vede aici în cea mai pură și smerită formă a sa. Azi, de Florii, Iisus este dispus să renunțe la toată puterea Lui, la toată Slava Lui, la toată recunoașterea Lui universală, ca să urce pe cruce din drag, din iubire pentru noi.

Sărbătoarea Floriilor are în ea bucurie, pentru că vom fi și noi alături de ierusalimitenii care strigau: “Osana Celui ce vine întru numele Domnului!” Iisus a venit la noi, a coborât pe pământ pentru fiecare dintre noi.

Totodată însă, e vai și amar pentru că, în această Sărbătoare, este și trădarea noastră, ca oameni, față de Dumnezeu...

Sau aștepți un Dumnezeu care să te elibereze de păcatele tale, de durerea și de suferința ta sufletească?

Aici este marea noastră încercare de Florii. Într-un fel, este o corecție a lentilelor prin care noi Îl privim pe Domnul.

Cum îl primești pe Hristos? Ca pe cel care îți aduce bogăția, ca pe cel care îți aduce o mașină nouă, o casă, vacanțe, un job, ca pe cel care te însoară/mărită, ca pe cel care îți împlinește, precum duhul din lampa lui Aladdin, toate dorințele?

Sau Îl aștepți, Îl primești pe Iisus Hristos, Împăratul Lumii, ca pe Dumnezeul tuturor, ce ne va purta în Veșnicia Lui fericită, și care nu-i din lumea aceasta...?”-Pr. Visarion Alexa

RostuI lecturii (parabolă)

 

Am citit o grămadă de cărți, însă pe majoritatea le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului? Iată întrebarea pe care un elev i-o adresă Maestrului său. Acesta nu-i oferi niciun răspuns.

După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea.

— Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul.

Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.

Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Învățătorul, tânărul ucenic luă strecurătoarea și începu să execute absurda operațiune.

Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii. Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare.

Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:

— Mi-e peste putință să car apă cu strecurătoarea. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!

— Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.

„Vezi tu?” continuă Maestrul, „înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om: unul mai bun, renovat.”

Calea spre Lumină

 

Cu voia Domnului, sub un petec de cer, când neobositul soare înaintase până în crugul văzduhului, sorbind cu nesaț, picătură cu picătură, răcoarea de la marginea codrului, în anul 1969, cu trei zile înaintea praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dintr-o dragoste nedeslușită, rod a unui vis ori ba, am zărit lumina zilei întâia oară, intrând, parcă pe furiș, într-o lume zidită din lumini și umbre, amestec de lut și cer, însuflețită de iubire, cenzurată de bun-simț și, uneori, de lipsuri, de cenușiul perioadei de tristă amintire, creionată de urmele pașilor, mânați de vise, pe alocuri, puerile, pe cărări neștiute, căutând să "sfințească" sălașurile atinse, cu lacrimi de izbândă.

Câteodată, roua ochilor dezvăluia zbuciumul sufletesc, plătind obol de pe urma rătăcirilor, însă niciodată nu am sorbit din pocalul cu fiere, de câte ori mi-am îndreptat pașii, ori mi-am întins ițele gândurilor spre locul nașterii mele, o localitate cu circa 300 de "fumuri", veche, datând din anul 1391, asezată la poalele Făgetului, pe doua măguri îmblănite cu pomării, strabătută, de-a lungul, de un firicel de apă, afluent al Sălajului, ce, arareori, în primăvară, când omătul se topea, râulețul își arata "colții", lărgindu-și albia până în ocolurile caselor ridicate în vecinatatea lui, iar, în verile secetoase abia își trăgea răsuflarea, nădușind din pricina uscăciunii, așișderea unui purtător de logos ce și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Pe o colină, în miezul așezării Băsești, din ținutul Maramureșului, fusese înălțată biserica, lăcaș de piatră, ridicat de oamenii satului, în frunte cu cel care a sacralizat cu prezența sa acest areal, binecuvântându-l, cu crezul său și cu faptele sale, George Pop de Băsești, omul despre care Iorga scria:"...a fost icoană de trecut, garanție morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului...", în care m-am "înfruptat" din taina botezului, intrând, astfel, în oastea creștină.

Așa a început drumul meu în lume, urmând un periplu sinuos între Alfa și Omega, între "leagăn” și" mormânt", având datoria, după puterea firii, să lupt cu mine însumi pentru împlinire.

Sunt departe de ceea ce am visat. Mai am mult de "șlefuit" ca să mă așez, fără mustrări de conștiință, pe piedestalul numit "OM".

A fi OM înseamnă să cauți mereu să nu te abați de la CALEA CEA DREAPTĂ, de la ADEVĂR și CREDINȚĂ, spre a cunoaște bucuria slavei, Mântuirea. Din păcate, uneori, micimea sufletească mă ținea cam departe de acest ideal nobil. Puterea minții, îngemănata cu cea a inimii, însă puteau face minuni, dacă nu stăteam cu mânile în sân și de credeam că nu există limite de netrecut, ci doar neinspirația temporară de a nu găsi calea spre succes.

Ca să ajung la făgașul mult dorit, m-am izbit de multe ori, altădată, m-am rătăcit. Când am aflat că nimic nu e nou sub soare, vorba Eclesiastului și că imposibilul e o justificare a lipsei de pregătire, nădejdea mi-a dat "aripi" spre a zbura către împlinirea visului.

Știam că o viață sănătoasă, clădită pe principii sădite în cuget și simțiri de măicuța mea, o ființă sfântă pentru mine, văduvă din tinerețe, cu o clarviziune cizelată de osteneala vieții, m-a făcut să simt în paharul cu pelin, gustul mierii, a ambroziei ce descătușează noi energii. Așa am reușit, sub oblăduirea ei, să mă "urnesc" din loc spre împlinire.

Uneori, pașii mi s-au îndepărtat de canoanele firești, mai ales când falsele valori, dictate de ateism și de politica de formare a "omului nou", mizerii ce au avut ca scop mazilirea demnității umane, îndobitocirea, m-au prins în păienjenișul rătăcirilor. Atunci, locul nădejdii fusese luat de disperare, în cel mai fericit caz de cel al speranțelor deșarte, fir cu care mi-am țesut haina existenței, otrăvindu-mi sufletul, debusolându-mă, însă momentele de răscruce: nașterea, botezul, căsătoria, moartea, mai ales plecarea mamei mele la Domnul, în 1993, mi-au cizelat înțelegerea filozofiei vieții.

În lupta ce se ducea în mine, între Lumină si întuneric, între Bine și rău, am triumfat, când mi-am găsit liniștea sufletească, când mi-am fixat idealuri pentru care arma răbdării era letală.

Încerc, mereu, să nu mă leapăd de Adevăr, pentru a nu ma îndepărta de calea de a trăi frumos, spre a dobândi dramul de nădejde care să-mi deschidă Calea spre Lumină!

La Mulți Ani!

 La 4 ani – Mama ştie tot.

La 8 ani – Mama ştie multe.

La 12 ani – Mama nu ştie chiar tot.

La 14 ani – Mama mea nu ştie nimic.

La 16 ani – Mama mea ? Ce ştie ea?…

La 18 ani – Bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii…

La 25 de ani – Posibil ca Mama să ştie ceva despre asta…

La 35 de ani – Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.

La 45 de ani – Precis că Mama poate să mă îndrume…

La 55 de ani – Ce-ar fi făcut Mama în acest caz?

La 65 de ani – De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama…