Prietenia...

Absolut niciun cuvânt nu are onoarea de a fi sinonim cu Prieten!
Nu am mulți Prieteni...

Nenumărați sunt cei care nu înțeleg chintesența Prieteniei. Ea apare și viețuiește din încredere, empatie și respect. Dacă-i adaugi și iubire, Prietenia trece dincolo de timp...
Când ai pentru ce și pentru cine trăi, cred că ai cel puțin un Prieten: pe tine însuți!

S-a întâmplat în 29 iunie…

Cândva, ziua de 29 iunie, era o zi fericită. Era ziua mamei mele, moment în care și eu îmi sărbătoream ziua de naștere, deși în actele de stare civilă figurez, în mod greșit, ca născut pe 26 iunie, de fapt, fiind născut în Ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Din 1993, această zi are pentru mine o încărcătură de tristețe, iar din 2015, această stare s-a aprofundat, în ziua de 29 iunie, fratele meu, Vasile, părăsind, pe neașteptate, această lume...

*********************************************************************

Măicuţa mea...

De nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi, astăzi, mama ar fi împlinit 84 de ani.

Au trecut 27 ani de când vorbesc despre măicuţa mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!

În tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa mea. Era o fiinţă simplă, frumoasă, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.

Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă de adevărată luptă, crescând singură trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.

Timpul a trecut, însă nu mi-a putut îngropa în uitare amintirile . De cinci ani, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.

Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.

Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.

Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea a fost, este şi va fi soarele meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne îngerul meu păzitor!

*****************************************************************

In memoriam fratelui meu, Vasile...

În urmă cu cinci ani, când prăznuiam pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, fratele meu cel mare, Vasile, ieşi de sub tutela timpului, trecând pragul veşniciei, taman în ziua de naştere a mamei noastre.

Mai tare decât moartea e numai iubirea, credinţa ce oferă posterităţii coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”.

Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și nădejdea că moartea nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră, în noi înșine.

Iubind, simt că şi dorul e mai tare ca moartea.

Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă frate Vasile!

Mulțumesc pentru zilele pe care le-am primit în dar!

Azi clipele se adună pentru mine într-o horă a nostalgiei, vestindu-mi, în şoaptă, trecerea timpului de când a rasărit povestea mea aici, pe pământ.

Fiind o fire romantică, un rac pur-sânge, cu bune şi rele, mă simt copleşit de melancolie în toate momentele cruciale ale vieţii.

Zborul timpului mă vindecă de iluzii în momentele aniversare...

În urmă cu 51 de ani, pe 26 iunie 1969, am văzut lumina zilei în comuna Băseşti, judeţul Maramureş, un meleag sfânt pentru mine, un adevărat cuib al copilăriei din care m-am zburătăcit în anii '80, dar de care sunt atât de legat sufleteşte încât, datorită iubirii pentru acest loc binecuvântat, l-am rebotezat Inimioara.

Oriunde aş fi, port sălaşul naşterii mele cu mine ca pe un talisman, ca pe o comoară inestimabilă, în suflet şi în amintiri.

Dorul, ca o pasăre călătoare, zboară ca vântul spre petecul de cer unde am admirat primul răsărit de soare, ori de câte ori gândul mi se refugiază în citadela amintirilor din copilărie.

Trecerea timpului, chiar dacă şi-a lăsat amprenta asupra chipului meu, nu a izbutit să-şi pună pecetea şi pe felul meu de a fi, întărind ideea că tinereţea e o stare de spirit de care se poate bucura oricine, indiferent de numărul anilor pe care-i are în spate.

Deși timpul și-a pus amprenta mai pregnant pe chipul meu, nu a izbutit să lase urmele schimbării și pe spiritul meu. Rămân cel de ieri, un om simplu, care se bucură zilnic de darul primit, de fiecare răsărit de soare.

Mă declar îndrăgostit de viață, chiar dacă, uneori, am parte de reversul fericirii, conștient fiind de faptul că tot ce mi se întâmplă are un scop precis, un rol bine definit, chiar determinant în împlinirea menirii mele pe acest pământ.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul primit! Le sunt profund recunoscător părinților mei și, în primul rând, mamei mele, născută în aceeași zi cu mine, plecată la Ceruri în urmă cu 27 de ani, familiei mele, soției și fiului meu Alex, fraților mei, Mitică și Vasile, ultimul plecat pe neașteptate la Domnul în 2015, prietenilor mei de pretutindeni pentru simțămintele voastre, pentru modul în care tratați prietenia!

Deşi viaţa e o luptă, o confruntare din care nu am ieşit mereu biruitor, cred că, totuşi, am fost un răsfăţat al sorţii, iar azi, în mijlocul celor dragi, mă simt ca în sânul lui Avraam, fericit că mi-am găsit un sens al existenţei şi mulţumit că am trecut cu bine peste mulţimea încercărilor vieţii!

Tuturor vă doresc să fiți îndrăgostiți de viață, să o trăiți în fiecare zi! Bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!

❤️💛💙 26 iunie❤️💛💙Ziua Tricolorului ❤️💛💙

Simbol naţional, drapelul 🇷🇴 ce i-a însufleţit pe români în momente grele de luptă, dar şi de bucurie, este sărbătorit în fiecare an în 26 iunie, în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române.

Tricolorul românesc 🇷🇴 constituie un arc peste timp, într-un curcubeu al unitații și sufletului românesc.

Drapelul 🇷🇴 a fost, este și va fi simbolul românismului și al României Mari. Roşul ❤️ semnifică sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag. Galbenul 💛 exprimă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Albastrul💙 semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Tricolorului trebuie sa i se acorde onorul permanent și sa fie pastrat cu sfințenie!

Azi...

Azi clipele se adună pentru mine într-o horă a nostalgiei, vestindu-mi, în şoaptă, trecerea timpului de când a rasărit povestea mea aici, pe pământ.

Fiind o fire romantică, un rac pur-sânge, cu bune şi rele, mă simt copleşit de melancolie în toate momentele cruciale ale vieţii.

Zborul timpului mă vindecă de iluzii în momentele aniversare...

În urmă cu 51 de ani, pe 26 iunie 1969, am văzut lumina zilei în comuna Băseşti, judeţul Maramureş, un meleag sfânt pentru mine, un adevărat cuib al copilăriei din care m-am zburătăcit în anii '80, dar de care sunt atât de legat sufleteşte încât, datorită iubirii pentru acest loc binecuvântat, l-am rebotezat Inimioara.

Oriunde aş fi, port sălaşul naşterii mele cu mine ca pe un talisman, ca pe o comoară inestimabilă, în suflet şi în amintiri.

Dorul, ca o pasăre călătoare, zboară ca vântul spre petecul de cer unde am admirat primul răsărit de soare, ori de câte ori gândul mi se refugiază în citadela amintirilor din copilărie.

Trecerea timpului, chiar dacă şi-a lăsat amprenta asupra chipului meu, nu a izbutit să-şi pună pecetea şi pe felul meu de a fi, întărind ideea că tinereţea e o stare de spirit de care se poate bucura oricine, indiferent de numărul anilor pe care-i are în spate.

Deși timpul și-a pus amprenta mai pregnant pe chipul meu, nu a izbutit să lase urmele schimbării și pe spiritul meu. Rămân cel de ieri, un om simplu, care se bucură zilnic de darul primit, de fiecare răsărit de soare.

Mă declar îndrăgostit de viață, chiar dacă, uneori, am parte de reversul fericirii, conștient fiind de faptul că tot ce mi se întâmplă are un scop precis, un rol bine definit, chiar determinant în împlinirea menirii mele pe acest pământ.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul primit! Le sunt profund recunoscător părinților mei și, în primul rând, mamei mele, născută în aceeași zi cu mine, plecată la Ceruri în urmă cu 27 de ani, familiei mele, soției și fiului meu Alex, fraților mei, Mitică și Vasile, ultimul plecat pe neașteptate la Domnul în 2015, prietenilor mei de pretutindeni pentru simțămintele voastre, pentru modul în care tratați prietenia!

Deşi viaţa e o luptă, o confruntare din care nu am ieşit mereu biruitor, cred că, totuşi, am fost un răsfăţat al sorţii, iar azi, în mijlocul celor dragi, mă simt ca în sânul lui Avraam, fericit că mi-am găsit un sens al existenţei şi mulţumit că am trecut cu bine peste mulţimea încercărilor vieţii!

Tuturor vă doresc să fiți îndrăgostiți de viață, să o trăiți în fiecare zi! Bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!

Negustorul de iluzii...

Deși, aparent, totul are un preț, nu toți oamenii se lasă cumpărați, negociind pentru orice!

Când e vorba de prietenie, asupra sentimentului de încredere nu trebuie să planeze niciun semn de suspiciune!

Așa cum aritmetica politicii nu e echivalentă, de regulă, cu cea propriu-zisă, tot așa prietenia cointeresată nu e sinonimă cu cea adevărată.

Am foarte puțini prieteni în lumea reală, felul meu de a fi, intransigența, ținând la distanță pe cei care doresc să se apropie de mine.

Nu duc lipsă de prieteni adevărați. E suficient să privesc în oglindă și să-l găsesc imediat! Evident, cel pe care-l zăresc e cel care crede cu tărie că nu tot ce zboară se mănâncă de oricine, existând oameni și oameni..

Cu toate că totul pare să aibă un preț, am convingerea că NU, nu e totul negociabil. Sunt anumite lucruri care se regăsesc în structura noastră interioară și care ne dictează comportamentul în fiecare clipă. Mă refer aici la valori – fără de care nu am avea repere, stabilitate și coerență. E vorba de principii!

Duminică binecuvântată!

Cândva, prin anii '80, Dealul Viei Doamnei din localitatea Băsești, județul Maramureș, sălașul nașterii mele, locul unde a fost înălțată Mănăstirea Greco-Catolică, cel puțin pentru copii, a reprezentat un univers mirific, în fiecare anotimp. Primăvara, urcam dealul pentru a culege mesagerii florali ai primăverii și pentru a privi panorama oceanului verde ce împresura în culori de smarald vatra satului, ori seara, de la Teiul Unirii, să privim spre răsărit, luminile Băii-Mari. Vara, mergeam la cules de cireșe, în pâlcul de cetiniș de lângă actuala mănăstire, ori coboram pe văile abrupte ce duceau spre pădurea Tămășești, când eram în căutarea frăguțelor sau a ciupercilor și a altor bunătăți (tinghirele, coarne, zarzăre, prune, pere), cu arome de neîntâlnit azi, ce le găseam prin livada de pe deal, străjuită de un gornic.Toamna mergeam la cules de castane, din cei doi pomi comestibili de lângă lăcașul mănăstirii, ori la " furat" de nuci sau alte fructe autumnale, iar iarna, de lângă cei doi castani comestibili sau de lângă molidul de pe coma măgurei, ne făceam un derdeluș de toată frumusețea, ce se încheia în șoseaua ce ducea la muzeu, acuala Casă Memorială "George Pop de Băsești".

Doamne, ce vremuri frumoase erau! Câtă lumină aveam în suflet și pe chip, peregrinând pe plaiul unde am zărit lumina zile, cuibul copilăriei mele!

Sursa foto: Mănăstirea Greco -Catolică Băsești

Gândul zilei...

Rodul vremurilor tulburi e îndoiala.

Când nu mai crezi în nimic, cerul speranței se întunecă.

Dacă zărești un surâs al unei flori, nu e totul pierdut! Sufletul tău e viu!

Nădejdea încolțește și crește, apoi înflorește și rodește, hrănind pe oricine crede în trimful Luminii!

Ziua Pământului

"Nu vom fi niciodată destul de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul!"-Constantin Brâncuși

Hristos a Înviat

"Era odată un Paști extrem de fericit, acesta a fost Paștile copilăriei mele.

Mi-i amintesc pe bunici cu câtă smerenie și curățenie sufletească se pregăteau pentru acestă sărbătoare. Aveau nevoie de câteva bucate gustoase, de cozonaci și pască, de ouă roșii, de haine curate, adică cele de biserică, dar mai ales de curățenia sufletească. Erau spovediți, împărtășiți, împăcați cu toată lumea, fără invidii de nici un fel, fără pic de înfumurare, cu singura dorință de a se bucura de Lumina Învierii și de a o împărtăși și celor plecați dintre cei vii.

Pentru că mormintele erau pregătite din timp cu flori și lumânări gata să primească lumina de Paști, iar în noaptea Învierii acesta devenea bijuteria satului. Acolo se aduna dragostea pentru cei răposați, în lumina aceea dusă cu grijă să n-o stingă vântul pentru că nu erau candelele zilelor noastre ci doar lumânări de ceară simple și curate.

Apoi dimineața de Paști era una cu totul specială, veneam acasă cu coșul cu merinde sfințite și într-o atmosferă de pace și armonie bunicul pregătea vasul cu apă în care punea un ou roșu, un ban de argint, un fir de busuioc și agheazmă pentru a ne spăla pe față. Urma prima masă cu ceva ușor ca apoi să ne odihnim după slujba lungă din noapte.

Totul avea gust, totul avea culoare, totul avea har, era odată un Paști extrem de fericit!

Apoi au urmat multe alte sărbători de Paști, le știm cu toții, cu haine musai noi, cu pantofi noi, cu mese hiperîmbelșugate, cu exagerări de tot felul, cu mândrie și preamândrie, cu invidie pe cel care are altceva decât altul, cu egoism, cu biserici arhipline dar de fapt cu puține suflete cu adevărat trăitoare în duh și adevăr, cu muzică dată la maxim de diferite coloraturi, cu grătare încinse de parcă doar carnea friptă ar fi elixirul vieții veșnice, cu lipsa credinței în Învierea lui Iisus și mai degrabă cu credința că totul ni se cuvine și că ar mai fi loc de mai mult și mai multe.

Este acum un altfel de Paști și chiar dacă mulți mă veți judeca pentru ce voi spune, spun că acest Paști are puțin gust din Paștile copilăriei mele.

Este trist că nu a răsunat noaptea de cântarea bisericească:”Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”, este trist că nu ne-am atins de Sfântul Epitaf în vinerea mare, că nu ne-am întâlnit la prohodul Domnului, că nu am împărțit lumina celor dragi, vii sau adormiți, dar este teribil de frumos să regăsesc pacea, liniștea și bucuria Învierii lui Iisus din anii în care această sărbătoare se trăia mai mult cu sufletul și mai puțin cu trupul.

E primul an de când m-am mutat în această casă, să tot fie vreo 15, dar e primul an în care mă trezesc în dimineața de Paști și mulțumesc pentru razele timide de soare într-o liniște deplină. E atât de liniște că aud sfârâind tămâia și smirna pe cărbunele încins și doar câteva păsări se bucură cu mine de această armonie. Sunt vesele de parcă simt că Hristos a înviat.

Mulțumesc, Doamne, că azi ai oprit praful de pe ulița noastră care ne umplea plămânii, ochii, nasul și se încăpățâna să intre și în suflete.

E o zi de Paști fără mașini, e o zi de Paști în care se aude doar cântatul cocoșului și ciripitul păsărilor cerului.

Mulțumesc, Hristoase, că ai intrat azi și în odaia mea, în care de multe ori am plâns și am implorat iertare sau ajutor, în care de multe ori am păcătuit, în care am trăit când greu când ușor, în care azi ai coborât aducându-mi Lumina Învierii Tale!

Putem face și din aceste timpuri, timpuri de bucurie, de mulțumire, de recunoștință. Suntem vii și ce poate fi mai de preț decât viața? Cum dar să nu ne bucurăm?

Azi să nu fie nimeni trist, azi să mulțumim că există acestă tehnologie și putem să dăm un telefon și să ne spunem:”Hristos a înviat!”, putem citi orice și oricât, putem asculta muzica dorită în intimitatea casei noastre, putem să ne bucurăm de timp, timpul care nu ne mai ajungea niciodată, putem fi fericiți!

Mulțumesc, Doamne!"- text preluat...

Călușarul de Băsești...

Dansul tradițional popular, Călușarul, este de o mare concentrație spirituală, fiind specific ca formă și conținut băsăștenilor și vetrei lor de obârșie, având un pronunțat rol spiritual, fiindcă împletește armonios muzica cu datina, cu portul și dansul.

Pentru a conserva elementul cultural românesc, George Pop de Băsești și-a dorit un dans autentic românesc, cu care să se prezinte la manifestările Astrei, dar și la alte întruniri și sărbători cu caracter național care aveau rolul de culturalizare și de trezire a conștiinței naționale la poporul românesc din Ardeal.

Călușarul a fost înființat la Băsești în 1905, la inițiativa lui "Badea George". El aduce la Băsești un instructor din zona Alba-Sibiu, care a fost oaspetele lui George Pop vreme de trei luni cât a avut nevoie pentru a învăța pe băsășteni Călușarul...

În anul 1906, dansul a fost reprezentat pentru prima dată în public de ziua lui George Pop de Băsești, fiind condus de dr. Iustin C.Iuga din Cluj.

Primul vătaf a fost Dumitru Pop, apoi Pop Silaghi, ambii cantori la biserică.Un alt vătaf vestit a fost Pop Andrei, zis Andriș, ce a fost și muzeograful Casei Memoriale "George Pop de Băsești", un om deosebit pe care am avut onoarea să-l cunosc. De la dânsul am aflat multe lucruri interesante despre trecutul famililiei Pop de Băsești.

Costumele purtate de călușari au fost făcute în atelierul de la Orăștie de către Elena Hossu Longin, fiica lui George Pop.

E de menționat că în timpul vieții lui Badea George, Călușarul se juca la diferite întâlniri pe care le avea cu oamenii de seamă ai epocii, care îl vizitau.

Dansul Călușarilor are șapte figuri și durează 7 minute. Ele sunt :Bătuta, Rărita, Ciulita, Bota sub picior, Crucea, Ștearsa și Bătuta de două ori cu piciorul drept și de două ori cu dreptul și cu stângul. Pe melodia a doua se fac cinci figuri: dreptul pe stângul și întoarcerea pe dreapta, foarfeca în față, Rărita și Bătuta. Vătaful poartă diagonală tricolor, ceilalți călușari poartă eșarfe albastre, cămăși brodate, brâu, pantaloni albi, ciorapi albi, opinci cu nojițe roșii și trei”boroaște”(clopoței) ,căciuli negre și bastoane. Vătaful are căciulă albă. Numărul dansatorilor este impar 7,9,11,13,etc.

Călușarul încetățenit la Băsești a devenit tradiție și poartă pseudonimul de "Călușarii de Băsești". A fost dansat de toate generațiile și încă se mai dansează și azi la Băsești. Este singura localitate din această parte a Ardealului unde se dansează acest dans adus și încetățenit aici de marele om politic George Pop de Băsești.

Formația de călușari din Băsești a participat la diferite concursuri și festivaluri cum ar fi la Cehu-Silvaniei, Deva(1980), Călușarul Ardelenesc, Târgul de cepe de la Asuaj, Festivalul de la Oțeloaia(1991)etc. Aceasta a fost apreciată și aplaudată pe toate scenele unde a participat în cadrul solemnelor festivități cu caracter artistic, istoric sau cultural.

Sursa: "Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop"(pag.92-93), de dr. Irineu Pop-Bistrițeanul.

Menționez că am identificat în această fotografie pe următorii: Pop Andrei (Andriș), Pop Săndel (fiul învățătorului Pop Dumitru), Dinu Sabadâș, Dinu Remeș, Pop Ioan Ovidiu (colegul meu de clasă, fiul fostului primar Pop Mihai), Pop Traian (poștaș), Pop Mihai(fostul primar), Sabadâș Ioan, Sabadâș Dumitru (poștaș), Moldovan Ioan Gabriel (actualmente preot, fiul preotului Moldovan Vasile), Longin... și Roatiș Traian.
Vă rog , dacă mai îi recunoașteți și pe alții, să-mi scrieți! Mulțumesc!

Linia melodică a Călușarului de Băsești

https://www.youtube.com/watch?v=WSNTyDrkBrE&t=107s

Daniela Pleșca- Căsuța mea...

Florii Binecuvântate!

Marea Sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim are loc în duminica dinaintea Paștilor, ziua fiind cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.

Intrarea Domnului în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat, deși nu purta nici hlamidă împărătească de purpură, nici coroană de aur pe cap, și nu avea nici pază de oști pământești.

Începând cu Ziua de Florii se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor, numită Săptămâna Patimilor , în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Duminica Floriilor îi pregăteşte pe credincioşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de “Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl “petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.

1918 - Cea mai mare pandemie a lumii

"Există un precedent extrem de serios la pandemia pe care o trăim acum, dar el a fost, în linii mari, cam uitat. Sau dacă nu uitat, a devenit lipsit de importanță. În primul război mondial au murit în jur de 20 de milioane de oameni, pandemia de gripă din 1918 a omorât, cel mai probabil, vreo 100 de milioane de oameni. Noi studiem și întoarcem pe toate părțile războiul, dar boala a reușit să treacă cumva sub semnul tăcerii. Războiul îl înțelegem, l-au pornit oamenii, cu boala e ceva mai complicat."

Fraților, există un precedent extrem de serios la pandemia pe care o trăim acum, dar el a fost, în linii mari, cam uitat. Sau dacă nu uitat, a devenit lipsit...

Mărturisiri din vremea pandemiei....

"Cunosc o doctoriță. Prietenă. A învățat la școală de-a rupt și a trăit șase ani la facultate aproape fără bani, învățând pentru o bursă care îi ajungea doar pentru ceva posmagi și mai nimic altceva. Tremura mereu înainte de a se afișa lista cu bursierii, fiindcă, așa, ca la noi, de multe ori bursa asta mergea preferențial la unii cu bani mulți. Care, pe lângă banii cei mulți, mai aveau nevoie de câțiva în plus...

A absolvit cu 9,96 și a primit repartiție, în 1991, la Cuca Măcăii, medic generalist. De familie, cum ar fi. Sătulă să prescrie doftorii pentru diabetici și cardiaci, a hotărât, după doi ani, să plece cu „medicii fără frontiere” în Congo. Să dea o mână de ajutor acolo, unde spera ea să nu uite tot ce-a învățat în școală. Și s-a luptat cu ebola, malaria și încă vreo două chestii adevărate, care bat la cur gripa asta de care ne-am închis toți în case. Ba, la un moment dat, a făcut și ea malarie, dar au scăpat-o ceilalți doctori fără frontiere. Până prin '98 n-am mai știut nimic de ea. Abia atunci m-a sunat, să-mi spună că e bine și că se mărită în Franța, cu un medic fără frontiere, ca ea, că stă acasă o vreme, să nască un prunc fără frontiere, cu care s-a dus, după ce l-a născut, în Nigeria, o altă țară unde-s boli adevărate, nu o gripă ca Covidu'. S-a stabilit în Franța, după vreo cinci ani de Nigeria, unde e și azi, specializată pe boli autoimune sau cumva. Ne mai scriem câte un mail și am ajutat-o, cu câțiva ani în urmă, să-și vândă casa de-aici, după ce i-au murit părinții, să nu mai aibă pentru ce veni în România. Mi-a zis că, după ce va crește Pierre suficient de mare, se va duce din nou, cu bărba-su, să fie medici fără frontiere.

Acuma... Văd postări de rahat de genul: dacă ar fi maică-ta medic sau asistentă și și-ar da demisia în vreme de criză, ce-ai zice, ai mai condamna-o? De ce să nu-și dea demisia medicii, dacă nu LI SE DAU salopete, măști sau mai știu eu ce...

Well, părerea mea: dacă aș fi STAT, nu aș mai angaja niciodată la stat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie; dacă aș fi PRIVAT, nu aș mai angaja niciodată la privat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie. De ce? Pentru că profesia asta, medicina, ca și aceea de dascăl, este una vocațională. VO-CA-ȚI-O-NA-LĂ. N-ai ce să cauți acolo dacă te gândești EXCLUSIV LA TINE. N-ai mască? Te dai peste cap, faci pe dracul în patru și te protejezi cum ai învățat tu la școala aia lungă și îi tratezi pe oameni. Oamenii ăia, spre deosebire de tine, nu au cum să-și dea demisia din boală. DOAR PE TINE te mai au. Și n-ai dreptul să dai bir cu fugiții. Fiindcă nici oamenii ăia disperați, cu boala-n gât, n-au unde să fugă. Și nici nu pot s-o facă. Prin urmare, pandemia cerne. Medici de lichele."

Eugenia Crainic

Monstru din umbră...

Nu am scris nimic despre actuala pandemie. Nici nu aș fi vrut să scriu, fiind apoape pretutindeni principala temă de discuție, dacă nu eram astăzi implicat într-un dialog cu o persoană vârstnică, necunoscută, la medicul de familie, unde am fost după rețeta lunară.

După ce mi-am întocmit declarația pe proprie răspundere, m-am dus, în intervalul orar precizat în act și pe itinerarul stipulat, la medic.

Cum e și firesc, în actuala situație, am stat afară la rând, la distanță apreciabilă de ceilalți, respectând distanța socială impusă.

Așteptând, am fost surprins să văd printre cei prezenți la rând un domn în vârstă, care, cu certitudine, nu avea permisiunea legală, reglementată de Ordonanța Militară nr. 3, să iasă din casă la acea oră.

Politicos, l-am întrebat dacă știe prevederea din ordonanță ce reglementează deplasarea persoanelor vârstnice, peste 65 de ani. Zâmbet ironic mi-a spus că e la curent cu tot ce se întâmplă și că posedă declarația pe proprie răspundere. Mi-a mărturisit că are peste 80 de ani, iar ordonanța se referă la bătrânii de 65. Deși mi-am dat seama că e pus pe glume, eu am dus discuția într-o zonă de seriozitate și i-am spus, cum era și firesc, că e vorba de vârstnicii peste 65 de ani. Reacția lui la cele precizate a fost uluitoare. M-a întrebat ce vârstă am. I-am răspuns că am 50 de ani, iar dânsul cu zâmbetul pe buze m-a trimis la origini, spunându-mi "Ce te intrerează pe matale?! Mai du-te-n cu 50 de ani în urmă, în mă-ta!" Răspunsul dânsului m-a uluit. Mi-am dat seama că nu are niciun sens să-i mai zic ceva...

Inconștiența unora ne va costa scump. Nerespectarea regulilor în caz de pandemie ne va depărta de speranța că totul va fi bine în scurt timp.

Monstrul nevăzut, pandemia de coronavirus, are pe lângă arsenalul propriu,încă necunoscut în totalitate, și aliați puternici: inconștiența și iresponsabilitatea.

Aveți grijă, nu deveniți aliatul monstrului din umbră, coronavirusul!

Fericirea

Fericirea nu se ascunde, așa cum credem noi, și nu vine și nu merge...
Trei magi s-au adunat și au decis să se distreze.
Unul dintre ei a spus:
-Hai să luam ceva de la oameni?
După multă gândire, ei au decis să ia oamenilor fericirea lor. Doar că nu știau unde să o ascundă!
Primul mag a spus:
-Haideți să o ascundem pe cel mai înalt munte din lume.
- Nu, astfel îi vom face pe oameni mai puternici, iar cineva ar putea să urce să o găsească, iar dacă o va gasi unul, toți ceilalți vor şti imediat unde este fericirea", a răspuns un alt mag.
- Atunci să o ascundem la fundul mării.
- Nu, nu uitați că oamenii sunt curioși din fire, cineva va proiecta o mașină de scufundări și atunci o vor găsi.
- Să o ascundem pe o alta planetă, departe de Pământ, a sugerat alt mag:
- Nu, amintiți-vă că le-am dat destulă minte, într-o zi ei vor inventa o nava și vor călători pe alte planete, iar astfel vor găsi fericirea.
Cel mai bătrân mag, care a ascultat toată conversația, a spus:
- Cred că ştiu unde să ascundem fericirea.
- Unde? Au întrebat ceilalți.
- O vom ascunde în ei înșiși, ei vor fi atât de ocupați să caute în alta parte încât nu o vor căuta în interiorul lor. Cei trei magi au fost de acord și de atunci oamenii petrec întreaga lor viață în căutarea fericirii, fără să știe că aceasta este ascunsă în ei.

Preoții satului Băsești (1840-1989)

În Băsești au fost preoți destoinici, ce au condus turma cu tact pastoral și s-au contopit afectiv cu suferințele și bucuriile țăranului. Fără impulsul lor, fără cuvintele lor înțelepte, fără exemplul viu al faptelor nu s-ar fi închegat în comunitatea băsășteană acea forță religios-morală care constituie astăzi temelia ființei sale spirituale.

Pentru a zugrăvi deplin viața religioasă a parohiei Băsești redăm șirul păstorilor ei sufletești până în 1989:

1) Preotul Grigore Pop (1840-1901). Figură blajină încadrată de o barbă albă ca neaua a acestui octogenar a rămas vie multe vreme în memoria tuturor celor ce l-au cunoscut, apreciat și respectat pentru alesele sale însușiri.

2) Preotul Antoniu Bălibanu (1903- 1915). Văduv din 1912, după o bogată și prestigioasă misiune pe tărâm bisericesc și național a adormit în Domnul și a fost înmormântat la umbra bisericii parohiale.

3) Preotul Alexandru Achim (1916- 1935). Acesta a colaborat în presă și a făcut parte din mai multe societăți. Prin iubirea și atașamentul față de popor rămâne un simbol al legăturilor indisolubile ce trebuie să existe între preot și credincioșii săi.

4) Preotul Gavril Nap (1935-1939). Înzestrat cu un distinct tact pastoral și cu înaltă demnitate liturgică, i-a învățat pe credincioși să cânte cântările bisericești de la strană și a adus cărți religioase pe care le-a dăruit păstoriților săi.

5) Preotul Dumitru Săsăreanu (1939- 1949. A fost un Pastor și Dascăl al sfatului și al faptei. Părintele a îmbinat idealul de viață creștină cu imperativele sociale ale acelui timp.

6) Preotul Gheorghe Bordașiu( 1951- 1952). Fiu al satului Băsești, Părintele a participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

7) Preotul Teodor Rusu( 1952- 1966). S-a născut în Someșeni, cartier al municipiului Cluj- Napoca, într-o familie cu 14 copii. El face parte din prima promoție de absolvenți ai Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj-Napoca. Părintele a desfășurat la Băsești o vie activitate pastorală, cu blândețe și răbdarea ce-i erau caracteristice. Străbătând opreliștile vremii, adună în jurul bisericii pe credincioși print slujbe frumoase și predici pregătite cu migală. Cu toată primejdia la care se expunea, făcea și religie cu copiii. Se păstrează, în această perioadă, vestitul cor bisericesc, cor bărbătesc pe patru voci, condus de vrednicul cântăreț Gheorghe Pop.

În casa parohială s-a instalat de la sine putere Sfatul Popular, apoi Poșta și Biblioteca Comunală, preotul fiind nevoit să peregrineze, prin diferite case închiriate, în condiții deplorabile.

8) Preotul Vasile Moldovan(1968). S-a născut în 1938 în localitatea Lupoaia, comuna Creaca, județul Sălaj. În anul 1968 s-a căsătorit cu Ana Crișan și au împreună doi copii: Vasile-Constantin și Gabriel-Ioan. Începând cu 2 august 1968, a fost numit preot paroh în Băsești. Părintele Vasile a slujit cu devotament și iubire sinceră, menținând nestinsă flacăra credinței și bunavoire între enoriașii săi.

Pe plan gospodaresc-administrativ a avut frumoase realizări. În 1976 a reparat sfântul lăcaș, acoperindu-l cu tablă zincată și zugrăvindu-l. Tot atunci, s-au făcut treptele de ciment și gardul de fier.

În această vreme s-a efectuat reparația capitală la casă parohială, ce a fost ridicată cu un metru, după inundațiile teribile din anii 1970 și 1975.

În 1978 biserica a fost sfințită pentru prima dată de P.S. Episcop Justinian al Maramureșului. Părintele Vasile Moldovan a provenit dintr- o familie de memorandiști, unchiul său și bunicul său au fost împreună cu George Pop de Băsești la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Sursă text: "Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop", scrisă de Dr. Irineu Pop-Bistrițeanul

Sursă foto: https://www.flickr.com/…/464754…/in/album-72157706931761105/

Anul Nou

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.

EPISTOLA ÎNTÂIA CĂTRE CORINTENI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.