O nouă zi neagră pentru România...

După o campanie concertată împotriva SRI şi DNA, în special, din partea unor indivizi cu dosare penale, se pare că astăzi guvernul îi va recompensa pe aceştia cu dezincriminarea unor fapte, aducând modificări substanţiale codului penal, promovând o lege a graţierii, un act normativ prin care li se va oferi libertate unor indivizi certaţi cu legea şi linişte celor care sunt în curs de cercetare, iar celor ce apără Justiţia o nouă zi neagră.

Indiferenţa noastră, a majorităţii românilor, faţă de aceste excese, va naşte un monstru ce va prăpădi speranţele celor ce vor să trăiască în ţară.

Sunt mâhnit de felul în care reacţionăm la asemenea derapaje! Nu e normal să nu avem atitudine în asemenea situaţii ce îşi vor pune serios amprenta asupra viitorului României!

Astăzi,în opinia mea, Guvernul îşi arată adevăratul chip, grațiind, fără o dezbatere publică, pe furiş, o serie de pedepse, iar legislația în ceea ce privește abuzul în serviciu, conflictul de interese și instituția denunțătorului ar putea fi modificate. De asemenea, ar fi în plan și dezincriminarea unor fapte prevăzute de legea penală, ceea ce ar fi, de fapt, o amnistie mascată, deoarece măsura oprește numeroase anchete și procese în curs având ca obiect faptele dezincriminate.

Detest această manieră de acţiune a guvernului, care se dovedeşte a fi în slujba penalilor, nu în cea a României! Sunt revoltat împotriva celor ce iniţiază legi cu dedicaţie, prin care slăbesc statul român!

Filmul vieţii

"Cuminte, năstruşnic, vesel sau trist, filmul vieţii rulează clipă de clipă, în premieră...doar o singură dată...

Bucurați-vă de fiecare clipă, de fiecare om, de fiecare gest, de fiecare eveniment!"

Hrisostom Filipescu

Amintindu-ne de Eminescu...

"Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă de copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

 Ioan Slavici

Cum arăta o şedinţă de redacţie cu Eminescu şi Caragiale

Autorul „Nopţii furtunoase” şi poetul „Luceafărului” s-au cunoscut în una din casele lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, în Bucureşti, prin 1867. Zece ani mai târziu, cam prin preajma Războiului de Independenţă, pe la 1877, Eminescu i l-a prezentat pe Caragiale lui Slavici.

Eminescu, Slavici şi Caragiale au lucrat o vreme în redacţia ziarului „Timpul” care avea sediul în Bucureşti. Ioan Slavici a povestit în Amintirile sale cum era atmosfera din redacţie şi cum lucrau ziariştii. Aşa cum l-a cunoscut autorul “Morii cu noroc”, Eminescu avea o fire duioasă, umbla deseori flămând, iarna zgribulit de frig şi jerpelit, iar mulţumirile lui erau gândul înalt, inima curată, cerul senin, poiana înflorită, crângul plin de păsări voioase. Caragiale era un cinic optimist care observa viaţa din berărie pentru a da viaţă persoanjelor sale.

Noapte eminesciană

de Lili Șipoteanu

În noapte stelele sclipesc,
Luceafărul privește
Sclipirile cum împletesc
Un vers ce dăinuiește.


El poartă-un nume,
Ce-i cules din marea de rubine,
Pe Eminescu l-au ales,
Acesta se cuvine.

Uitarea

"... numai uitarea face viaţa suportabilă."

Mihai Eminescu

Două inimi

"Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.”

Mihai Eminescu

Eminescu

de Grigore Vieru

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.

Eminescu

Criticilor mei

Lasă-ţi lumea ta uitată

de Mihai Eminescu

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.

Bădiță IOANE! Bădiță MIHAI!

Teiul iubirii

Te-aşteaptă şi azi teiul, mult prea bătrân, stingher,
Să îţi înmoi condeiul, Mărite Templier,
În seva hrănitoare, izvor de poezie,
Iar crengile lăsate îţi vor zidi chilie.

Te vor ascunde-n noapte de ochi iscoditori,
Vei adormi-n miresme şi-n ploile cu flori,
Sfioas-a nopţii lună va rătăci cărarea
Lăsându-te cu muza, să-ţi afli alinarea.

Tu doar îndreaptă-ţi paşii ca-n vremi de-odinioară
Pe-aleea poeziei... cu dor în călimară,
Îngenuncheat stă teiul şi-n rugă către soare,
Te vrea din nou la el, în braţele cu floare.

Secătuit de viaţă aşteaptă Visătorul
Cel care-n miez de noapte cutreiera Copoul
Şi îl cânta în versuri pe banca regăsirii,
Pe el, sortit a fi, pe veci, teiul iubirii.

Angelina Nădejde - versuri din volumul "Sunt un alt anotimp"
Grafica: Mihai Catruna

PE LÂNGÂ PLOPII FĂRĂ SOȚ

de Mihai Eminescu

Pe lângă plopii cunoscuți
De mult n-am mai trecut;
Cu ei plâng anii mei pierduți
Și visul meu durut.

La geamul tău ce strălucea
Nu pot să mai privesc;
Deși atât de mult aș vrea,
Nu pot să mai iubesc!

De multe ori am așteptat,
Cuminte și supus,
Un semn, să știu că m-ai chemat,
Dar tu nu mi-ai răspuns!

Dacă în brațe mi-ai fi fost
Și ne iubeam cu dor,
Avea și viața mea un rost
Apoi puteam să mor.

Mi-ai dat o cupă cu pelin
Amară, dinadins,
Și-n calea anilor ce vin
O stea pe cer s-a stins.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că timpul e un hoț,
Azi nici măcar îmi pare rău
Că plopii-s fără soț!

Citatul zilei...

Regele poeziei

de Violeta Sârbu

Spun Eminescu și spun totul
Și mă înalț pe-aripi în zbor
Cutremurându-mi-se plopul,
Din fața blocului, de dor.

Iar noaptea, când pe cer apare,
O stea, din stele ce cuvântă,
Luceafărul, un bob de sare
În mâna mea-i lumină sfântă.

Și când mă plimb pe lângă tei,
Parfumul lor încântător,
Mi-arată calea dragostei,
O dulce apă de izvor.

Și-apoi, prin codrul des mă duc,
În lumea lui mă adâncesc,
M-ascund la umbra unui nuc
Citind poemul ce-l iubesc.

Și trec prin parcul cu castani
C-o floare-albastr-a veșniciei,
El va rămâne peste ani
Regele nostru,- al poeziei.

Mi-este dor de Eminescu!

de Florin Alex Petrache

Nimeni n-a ştiut mai bine în lumină să ne scalde,
"Lacul codrilor albastru", plin cu florile lui dalbe;
Mi-este dor de Eminescu, plop stingher fără de soţi,
Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toţi!

Mi-este dor de Eminescu cum mi-e dor de-ai mei părinţi,
Mi-este dor de teiu-n floare şi al dragostei dorinţi;
De "Luceafărul" albastru care luminează-n noapte...
Mi-este dor de versu-i dulce când îl recităm în şoapte.

"Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună",
"Vremea trece, vremea vine", timpul totul readună;
"O, rămâi", rămâi la mine, îmi doresc atât de mult...
Să-mi reciţi tot ce se poate, zi şi noapte să te-ascult!

Eminescu

de Ana-Maria Bocai

Eminescu trăieşte în fiecare din noi
Născut dintr-o stea, menit să aducă lumină,
E glasul acestui neam cu dorinți şi nevoi 
Purtând peste timp iubirea divină.
Eminescu suntem noi împlinind dragostea
Pe o geană de lună țesând o poveste,
Sunteți voi amândoi plecați pe o stea
Fără să dați lumii de veste.
Eminescu e marea cu cântecul ei
Cu țărmul tăcut ce mereu îl aşteaptă,
E chemare de înger, de demon, de zeu
E valul ce poartă corabia noastră.
Eminescu este freamăt de codru bătrân
Sub bolta de stele plină,
În rouă se-adună ziua de ieri
Şi dorul de el ni-l alină.

Sfatul zilei...

”Ceea ce nu vezi cu ochii tăi, nu mărturisi cu propria-ţi gură! Gustă-ţi vorbele mai înainte. Sau, şi mai bine, taci … decât suferinţa altora să vină de la vorbele tale – Eşti stăpânul a ceea ce nu spui şi sclavul a ceea ce vorbeşti.”

Boala „a fi mereu nemulţumit”...

"Există o categorie de oameni permanent nemulţumiţi – de ce întreprind ei, de ce primesc de la alţii, de statutul lor, de viaţa lor socială, personală, profesională. Practic, orice se întâmplă cu viaţa lor devine la un moment dat o nemulţumire, o cauză a nefericirii.