CREZUL MEU

"EXISTĂ UN LUCRU MAI RĂU DECÂT OAMENII RĂI !
ESTE IGNORANŢA OAMENILOR BUNI !"

CĂI CĂTRE LUMINĂ

BINE AŢI VENIT ÎN LUMEA MEA !
Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

sâmbătă, 8 martie 2014

8 Martie- o zi cu parfum de femeie…


Femeia e cea mai de preţ bijuterie a unui bărbat, fie că e vorba de mamă, iubită, soţie sau soră. Ea este liantul unei familii, în pântecele ei se naşte viaţa, femeia e un mister pe care bărbaţii nu-l pot dezlega. Şi se ştie cât de mult atrag misterele… 
Femeia poate face dintr-un bărbat mai mult decât îşi poate el închipui că e capabil. Nu degeaba se spune că “În spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică.” Ea are o forţă lăuntrică dincolo de limitele normalului, iar pentru familie şi copii, poate trece şi prin foc, fără să simtă că se arde.

Gingaşă ca o floare, neîndoită de suflarea niciunui vânt, femeia poate dărui iubire fără de graniţe. Se poate dărui pe sine fără să stea pe gânduri, doar pentru a-i aduce fericire celui iubit.
Femeia-mamă poate fi blândă cu copiii ei, dar poate fi şi aspră, pentru a face din copii – oameni adevăraţi. Iar copiii ştiu asta. Şi nu se supără deloc atunci când mama are un ton mai apăsător, când ridică vocea sau când e mai dură. Pentru că ei ştiu că o face din dragoste pentru ei.
Se spune că femeia a fost creată din coasta lui Adam, nu din picioarele lui – ca sa fie călcată în picioare, nu din capul lui – ca să domnească peste el, ci dintr-o parte (din coasta lui ) – ca sa-i fie egală, sub brațul lui – ca să fie protejată, şi aproape de inima lui – ca să fie iubită...
Se mai poate adăuga aici că femeia nu poate fi supusă niciodată, decât cu voia ei.

Femeia are nevoie de atenţie şi apreciere, de stimă şi respect. Şi îi place să se simtă importantă. Ea dăruieşte, dar aşteaptă, din când în când, să şi primească ceva înapoi.
Martie e luna femeii, e începutul primăverii, anotimp care se aseamănă atât de mult cu Ea: soarele e călduţ, dar nu dogoritor, e suficient de mult pentru a trezi totul la viaţă, ciripitul păsărelelor încântă auzul, precum vocea blândă a unei femei; totul e plin de lumină şi speranţă.
Cu prilejul   Zilei Femeii, doamnelor și  domnișoarelor, vă urez să aveţi parte de o  primăvară frumoasă, cu soare, speranţă şi fericire!

La Mulți Ani!

La Mulți Ani!



Pentru că azi e o zi specială, un moment când până și timpul pare să se oprească pentru a omagia femeia, vă doresc, doamnelor și domnișoarelor, să aveți o viață cu împliniri si fericire, să rămâneți mereu ceea ce sunteți, o adiere de iubire și speranță, rostul vostru aici pe pământ fiind unul sacru, acela de a fi mamă, iubită și soție. Vă doresc o viață în iubire, credință și lumină, să purtați mereu în suflet primăveri însorite!

Mama



de Traian Dorz

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivita-n gene.

Si mi-ai plâns înfiorată cântecele duioșiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.

Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescură.

În singuratatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.

De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.

Pentru adevar întruna te-am văzut fără de teamă
si de-atunci știu c-adevărul e curaj si lupta, mamă.

…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a rapit de lânga tine lumea largă si pustie.

Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
si cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,
tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.

…Astăzi tot străin si singur, si departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuță, c-azi si tu ești credincioasă.

Si că stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiti, cu tine.

Dumnezeu să-ti dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ti steargă ochii de-orice lacrimi de durere.

Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea sa fie!

sâmbătă, 1 martie 2014

Mărțișor

O primăvară frumoasă!



Ghiocelul pare să fie o floare fragilă, pare că se poate frânge uşor, dar el înfruntă iarna şi uneori îi ţine cu vitejie piept, anunţând, de fapt, capitularea ei şi preluarea puterii de către mai tânăra sa soră, primăvara.
Precum ghiocelul, găsesc şi femeia. Deşi pare o făptură gingaşă şi delicată, uşor de doborât, ea face cu succes faţă vieţii şi încercărilor ei. Pentru acest lucru, îi mulţumesc şi-i ofer din toată inima un mărţişor!

La poarta primăverii

PASTILA ZILEI. JOI.La poarta primăverii. autor Ionel Mesaroș


1932031_525173387603966_1199360334_n

Ce frumos ar fi dacă am învăța lecția renașterii  naturii și am aplica-o în viața de zi cu zi! Înțelegându-i tainele și aplicând învățămintele sale, am beneficia de un adevărat miracol; Speranțele ar încolți, visele ar înflori, iar roadele dorințelor nu ar întârzia să apară, oferind nădejdea că anotimpurile vieții au corespondență în natură și că vârsta noastră e determinată nu de ani, de numărul de primăveri, ci de atitudine.
Fiecare anotimp își are frumusețea sa. Ca să o zărim, e  suficient să ne deschidem ochii și sufletul spre frumos, întâmpinând fiecare  zi cu recunoștință pentru darul primit, pentru șansa de a viețui.
După o iarnă bizară, cu puține sclipiri ale  anotimpului alb de altădată, soarele se furișează printre norii pufoși,  împărțind din tolba sa magică  săgeți de lumină primăvăratecă.
Sub privirea senină a astrului zilei, verdele crud al ierbii, cu miros de pământ reavăn, iese la iveală, înconjurând pâlcurile  de ghiocei și viorele, ce se închină zeului Luminii, cu mătănii de parfum ceresc și vii cruci de culori pastelate.
Păsările, bucuroase din cale afară că au scăpat de urgia iernii, cântă cu o veselie de nedescris, zburând dintr-un loc în altul, vestind sosirea anotimpului verde.
Sub mângâierea catifelată a luminii solare, mugurii copacilor, atinși de mâini magice, se deschid într-o corolă cu parfum de veșnicie.
Ca prin minune, la un semn, întreaga  făptură a naturii prinde viață.
Primăvara a sosit! Oare a revenit și în sufletele celor ce o admiră?!
E trist că  primăvara nu poate topi gheața din sufletele unor oameni pentru care în fiecare zi e iarnă și că anotimpurile vieții revin numai în amintiri!
Deși anotimpul alb nu mai are puterea de a se întoarce, făurarul fiind plasat, cu amabilitate, în matca lunilor trecute, unele inimi rămân înghețate bocnă, sub gerul năprasnic al nepăsării. Sufletele obosite de patimi, lipsite de putere de primenire pe care primăvara o împrumută tuturor ființelor, refuză să înțeleagă că anotimpurile vieții sunt stări de spirit, iar primăvara este fluviul tinereții ce poate să curgă prin orice ființă, indiferent de vârstă.
Numai încolțirea speranței, sub atingerea diafană a soarelui iubirii, oferă vieții o primăvară sublimă!
1957581_525173350937303_58825478_nMartie, luna în care natura reînvie, dăruie aripi viselor,iar smaraldul  speranțelor ne colorează viața în  bucurii atotcuprinzătoare, reeditând mitul păsării Phoenix într-o formă maiestuoasă. Fiind ușa de intrare în anotimpul renașterii, martie ne întâmpină încă de la intrare ca o gazdă bună, cu zâmbetul pe buze și vorba caldă, împlinind miracolul renașterii, reîntruparea spiritului divin în natură și om, prin sărbătoarea Mărțișorului și omagierea  femeii.
Un  vis cu gust de fericire, hrănit de  râurile de   lumină,  de smarald, de muguri și flori, pe un fundal de cântece vesele, mi-a dăruit  o petală de surâs care să-mi întregească  gândul bucuriei unui nou început, adunând din simfonia de culori și sunete  seva iubirii ce exaltă într-un, tulburător de viu, parfum al speranței.
Ionel Mesaroșionel mesaros

miercuri, 12 februarie 2014

Arca iubirii...

PASTILA ZILEI. MIERCURI. Arca iubirii. autor Ionel Mesaroș


1608848_516408235147148_1346051042_nViața m-a învățat că iubirea, hrana sufletului,  cea care ne deschide porțile binelui, ne poate salva, asemenea Arcei lui Noe în vremurile potopului.
Trecând în arealul sfințit  de prezența dragostei curate, primind și dăruind lumină în suflete,  oferind iubire pură și  sentimente înălțătoare, omul se schimbă pe sine și, totodată, transformă lumea, făcând-o mai prietenoasă, mai bună, mai frumoasă. Așa se îmbogățește  cu o lecție de viață pe care nu o va uita  niciodată;  Îmbarcat pe Arca iubirii,  sufletul său va renaște ca pasărea Phonix din propria cenușă, iar existența sa lumească  se va derula  necontenit sub înrâurirea forței  trăirii, ca o poveste cu  happy-end.
Există un timp când putem descoperi chintesența vieții, regăsind  lumină în tot ceea ce întâlnim în cale, un anotimp al salvării din naufragiul nimicniciei  lumești.
Poposind pe Arca iubirii,  viața capătă un nou sens, visele de odinioară prind aripi, parfumul florilor de-nu-mă-uita înmiresmează unghere prăfuite, iar veștmintele cernite  dobândesc, miraculos,  o strălucire aparte, ca în zilele de sărbătoare, metamorfozându-se în nuanțe parcă „rupte” din curcubeul ce vestește o nouă viață.
Renașterea prin iubire vindecă sufletul pironit de patimi, oferind inimii o gură de oxigen,  șansa de a bate și pentru o altă inimă.
Dăruind din suflet iubire, un colțișor din univers iese din umbră, o lacrimă de mulțumire scaldă asemenea unui val țărmul arid al desnădejdii, oferind Arcei iubirii viață și dincolo de  naufragiu, dobândind, în schimb,  o fericire nețărmurită.1620283_516408251813813_1673731984_n
Descoperind forța vieții, Iubirea,  ne redescoperim. Aflăm că soarele ne luminează la fel pe toți și că, totuși,  totul depinde de noi pentru ca mesagerii lui, razele sale aurite și mângâietoare, să ajungă  în sufletul nostru ca să ne lumineze angelic  cele mai ascunse cotloane.
Nu există putere mai mare decât Iubirea. Prin ea, se curăță sufletul de rugina și zgura ce adastă, din neglijență, în iatacul său, iar magia vieții prinde contur, eliberând ca o binecuvântare elixirul fericirii, schimbând, sublim,  chipul lumii,  transformându-l  într-un paradis al binelui.
Tăcerea iubirii e o boală fără leac, o muțenie de plumb a inimii împietrite, o încătușare  draconică a speranței  de eliberare  din matca neputinței, o încercare nereușită în  a găsi arcul lui Cupidon cu care să vâneze măcar o clipă de viață adevărată, o fărâmă  de vis împlinit.
A fi sau a nu fi este o alternativă existențială, însă a fi sau a nu fi fericit  e, în final, o alegere directă a noastră.
Dacă vom stărui să ne luminăm viața, iubind, valoarea ei va crește în intensitate, călătoria lungă ori scurtă în oceanul lumesc, oferind satisfacții incomensurabile.
1927102_516408301813808_1999783445_nNu există timp predestinat descoperirii esenței vieții, Iubirea, însă  sunt   ocazii  sau   cel puțin un prilej când ne putem întâlni  cu cea care ne va lumina,  pentru totdeauna, ca o torță, străfundurile ființei, dacă o vom recunoaște și-i vom asculta sfaturile.
Alegând să trăim prin iubire,  de fapt,  girăm pentru o înfrumusețare  a  catedralei sufletului nostru, dar și a feței lumii în care viețuim. Cântecul existenței noastre  va deveni o odă dedicată vieții, de vom alege calea iubirii, a adevărului ce învinge  orice obstacol ce ne-ar putea îngrădi fericirea.
Iubind, ne vom cunoaște mai bine.  Având luminat  făgașul spre noi înșine, vom birui temerile, iar  călătoriile  noastre, ale celor  îmbarcați pe Arca iubirii, vor fi ferite de furtunile diluviene ale sorții.

Ionel Mesaroșionel mesaros

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Monstrul din umbră

PASTILA ZILEI DE SÂMBĂTĂ.Monstrul din umbră. autor Ionel Mesaroș


1555668_500783876709584_1802670447_nViața, o filă a timpului, scrisă  cu slovele adevărului și iubirii, trăită în lumină și bunătate, oferă șansa împlinirii umane, deschizîndu-i purtătorului de logos calea spre mântuire.Trăită, altfel, devine o  umbră  ce își extinde arealul  dincolo de limite imaginabile, înlăuntrul  nostru, opacizând conștiința, și,  în afara noastră, ghilotinând adevăratele valori.
Oare  cum ar arăta viața noastră dacă în fiecare zi am putea sta fără mustrări în fața oglinzii propriei  conștiințe? La această întrebare răspunsul îl putem afla  căutând  cauzele  sărăciei, sub toate formele sale, cu instrumentele calibrate pe  Adevăr.
Într-o lume servilă intereselor meschine, existența devine un hățiș de alegeri necuviincioase, minciuna și surata ei mai  “cultă”, indiferența, umbrind  gândurile curate, sufocând visele mărețe,  în detrimentul unor voluptăți de moment aflate în vogă.
Orbiți de false modele de succes, scala valorilor s-a deteriorat  simțitor, în locul cultului  pentru o viață virtuoasă, alegând încuscrirea cu răul. Preferând  calapodul  celor  detașați de reverberațiile sinelui, de fapt, se alege trădarea demnității umane, îngroșând rândul  celor fără Dumnezeu, ce formează, prin atitudine,  monstrul din umbră,  o dihanie pe care o hrănim cu neadevăruri și nepăsare față de viitorul nostru, întregind bucuria namilei ce ne dorește aciuați la “sânul” ei.
Indiferența oamenilor buni, generată de mutațiile survenite  prin adoptarea  arbitrariului sau a pseudo-valorilor, călcând pe creștet virtutea,  otrăvește nădejdea  că binela va triumfa, pactizând, astfel, cu Diavolul, cu răul scăpat din Cutia Pandorei, ce ucide până și ultima fărâmă de sănătate sufletească.
A ne exonera de orice vină, trecând cu vederea aportul  nostru  malefic, prin cârdășie cu cei ipocriți, politicieni fără căpătâi  sau alți semeni, echivalează cu fuga de responsabilitate,  completând lanțul  slăbiciunilor umane cu o za  prin care ne încătușăm  zborul spre zările luminoase ale binelui.
1533561_500783853376253_1865527130_nMolima sărăciei și-a întins, cu lăcomie, tentaculele, râvnind ca un monstru vorace să înfulece tot ce-i ieșea în cale. Ajutată de împrejurări, mai exact, de indiferență, a pus stăpânire peste trupul și sufletul celor atinși de veninul ei, despuindu-i de speranță.
Monstru din umbră, la urma urmelor, e  nepăsarea, penuria conștiinței, maladie  ce  are efecte dezastruoase, inimaginabile, umbrind  demnitatea umană, slăbind-o și, cu timpul, dezgolind-o de veștmântul virtuții.
Indiferența naște monștri, generând reacții în lanț ce, finalmente, conduce la cancerizarea societății, la modificarea sistemului de valori, la mutații ascunse în inflorescența vorbelor goale, atentând la  viitorul nației.
Sărăcia materială și spirituală a unui popor e până la urmă opera noastră, a indivizilor ce îl compun, noi fiind, prin alegerile noastre,  responsabili morali. Chiar dacă s-a aruncat anatema pentru această stare pe clasa politică, “o adunatură de nulități,[…] artiști ai cuvântului, unii șmecheri răufăcători, care curând devin călăuzele turmei și stăpânii tuturor”, cum o considera   omul politic Ion Mihalache,  omitem să recunoaștem  că, prin vot, i-am legitimate, i-am ales să ne reprezinte. Nu intenționez  să disculp  clasa politică, vinovată pentru inexistența unui proiect național viabil ce să aibă ca obiectiv  fundamental  eradicarea sărăciei, a plăgii uriașe a neșanselor, o boală indusă, un virus administrat, la pachet, de la centru spre margini, de cei care sunt   “orbi”, când e vorba de semeni, „ochi și urechi”, când e vorba de interesul personal , ”surzi”, când e vorba de pretențiile conștiinței și care stăpânesc  arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, bazându-se pe  inexistența memoriei colective și  a atitudinii demne, pe nepăsarea noastră.
Semănând mătrăguna indiferenței, nu putem obține decât roade otrăvite, ce în loc să ne hrănească, să ne ofere vitalitate, ne sărăcește în resurse morale, ne diminuează nădejdea, iar, în final, ne omoară, cu zile, scoțându-ne mult mai devreme de pe scena vieții adevărate.
Eliberarea de sub dominația monstrului  din umbră e o sarcină grea, dar nu imposibilă, dacă fiecare dintre noi  va încerca să “evadeze” din  nepăsare, vindecându-se pe sine, contribuind, astfel, la însănătoșirea nației.
Ionel  MesaroșIONEL MESAROȘ

joi, 16 ianuarie 2014

Rugăciune



de Mihai Eminescu

Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugăndu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.

Epigonii



de Mihai Eminescu

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

In memoriam Mihai Eminescu



La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.
Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."

Cu mâine zilele-ți adaogi...



de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi,
 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

DOINA



de Mihail Eminescu

De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Dacă iubeşti fără să speri



de Mihai Eminescu 


Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle



Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea.

Replici-Eminescu




Poetul: Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare, 
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea.

Baladă pentru Eminescu



de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.


marți, 31 decembrie 2013

La Mulți Ani!


Ultimele zile din 2013 se duc una după alta, filă dupa filă ruptă din calendar.
Și pentru că încheiem un an este timpul pentru un bilanț,nu? Este timpul să cântărim și să măsurăm ce am primit, cât am dăruit și cât am pierdut pe parcursul acestui an. Ne-am schimbat în mai bine? Dăruim mai multă iubire? Stăm aproape de cei dragi fără să pretindem nimic în schimb?
Am reușit să ajungem și la finalui acestui an. Așa că ar trebui, în primul rând, să înălțăm un gând mulțumitor spre Cer, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit încă un an. Și ne-a dat și libertatea de a-l folosi după bunul nostru plac.
Ar trebui ca acum să mulțumim și persoanelor dragi care ne-au fost alături și ne-au făcut viața mai bună. Celor care ne-au întins o mână de ajutor, celor care ne-au făcut să zâmbim când aproape că uitasem cum e să fim fericiți, celor ce ne-au făcut să trăim mai intens decât de obicei.
Și da, ar fi bine să le mulțumim și celor care s-au împiedicat de noi, pentru că ne-au arătat că avem valoare; celor care ne-au judecat greșit sau ne-au întors spatele, pentru că ne-au făcut mai puternici și mai înțelepți.
Este timpul să privim înainte, să sperăm că vom fi mai puternici și mai încrezători anul care vine, că vom iubi mai mult și vom aveam mai puțin timp pentru neînțelegeri, că vom trăi cu drag și vom uita de plictiseală și monotonie și că vom ști să folosim lecțiile de anul acesta nu ca pe o frână, ci ca pe ceva ce ne poate face să ne autodepășim.
La multi ani si un 2014 cu multa intelepciune tuturor!