Arca iubirii...

PASTILA ZILEI. MIERCURI. Arca iubirii. autor Ionel Mesaroș

Viața m-a învățat că iubirea, hrana sufletului,  cea care ne deschide porțile binelui, ne poate salva, asemenea Arcei lui Noe în vremurile potopului.

Trecând în arealul sfințit  de prezența dragostei curate, primind și dăruind lumină în suflete,  oferind iubire pură și  sentimente înălțătoare, omul se schimbă pe sine și, totodată, transformă lumea, făcând-o mai prietenoasă, mai bună, mai frumoasă. Așa se îmbogățește  cu o lecție de viață pe care nu o va uita  niciodată;  Îmbarcat pe Arca iubirii,  sufletul său va renaște ca pasărea Phonix din propria cenușă, iar existența sa lumească  se va derula  necontenit sub înrâurirea forței  trăirii, ca o poveste cu  happy-end.

Există un timp când putem descoperi chintesența vieții, regăsind  lumină în tot ceea ce întâlnim în cale, un anotimp al salvării din naufragiul nimicniciei  lumești.

Poposind pe Arca iubirii,  viața capătă un nou sens, visele de odinioară prind aripi, parfumul florilor de-nu-mă-uita înmiresmează unghere prăfuite, iar veștmintele cernite  dobândesc, miraculos,  o strălucire aparte, ca în zilele de sărbătoare, metamorfozându-se în nuanțe parcă „rupte” din curcubeul ce vestește o nouă viață.

Renașterea prin iubire vindecă sufletul pironit de patimi, oferind inimii o gură de oxigen,  șansa de a bate și pentru o altă inimă.

Dăruind din suflet iubire, un colțișor din univers iese din umbră, o lacrimă de mulțumire scaldă asemenea unui val țărmul arid al desnădejdii, oferind Arcei iubirii viață și dincolo de  naufragiu, dobândind, în schimb,  o fericire nețărmurită.

Descoperind forța vieții, Iubirea,  ne redescoperim. Aflăm că soarele ne luminează la fel pe toți și că, totuși,  totul depinde de noi pentru ca mesagerii lui, razele sale aurite și mângâietoare, să ajungă  în sufletul nostru ca să ne lumineze angelic  cele mai ascunse cotloane.

Nu există putere mai mare decât Iubirea. Prin ea, se curăță sufletul de rugina și zgura ce adastă, din neglijență, în iatacul său, iar magia vieții prinde contur, eliberând ca o binecuvântare elixirul fericirii, schimbând, sublim,  chipul lumii,  transformându-l  într-un paradis al binelui.

Tăcerea iubirii e o boală fără leac, o muțenie de plumb a inimii împietrite, o încătușare  draconică a speranței  de eliberare  din matca neputinței, o încercare nereușită în  a găsi arcul lui Cupidon cu care să vâneze măcar o clipă de viață adevărată, o fărâmă  de vis împlinit.

A fi sau a nu fi este o alternativă existențială, însă a fi sau a nu fi fericit  e, în final, o alegere directă a noastră.

Dacă vom stărui să ne luminăm viața, iubind, valoarea ei va crește în intensitate, călătoria lungă ori scurtă în oceanul lumesc, oferind satisfacții incomensurabile.

Nu există timp predestinat descoperirii esenței vieții, Iubirea, însă  sunt   ocazii  sau   cel puțin un prilej când ne putem întâlni  cu cea care ne va lumina,  pentru totdeauna, ca o torță, străfundurile ființei, dacă o vom recunoaște și-i vom asculta sfaturile.

Alegând să trăim prin iubire,  de fapt,  girăm pentru o înfrumusețare  a  catedralei sufletului nostru, dar și a feței lumii în care viețuim. Cântecul existenței noastre  va deveni o odă dedicată vieții, de vom alege calea iubirii, a adevărului ce învinge  orice obstacol ce ne-ar putea îngrădi fericirea.

Iubind, ne vom cunoaște mai bine.  Având luminat  făgașul spre noi înșine, vom birui temerile, iar  călătoriile  noastre, ale celor  îmbarcați pe Arca iubirii, vor fi ferite de furtunile diluviene ale sorții.

Ionel Mesaroș

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

Renaşterea naţională în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Monstrul din umbră

PASTILA ZILEI DE SÂMBĂTĂ.Monstrul din umbră. autor Ionel Mesaroș

Viața, o filă a timpului, scrisă  cu slovele adevărului și iubirii, trăită în lumină și bunătate, oferă șansa împlinirii umane, deschizîndu-i purtătorului de logos calea spre mântuire.Trăită, altfel, devine o  umbră  ce își extinde arealul  dincolo de limite imaginabile, înlăuntrul  nostru, opacizând conștiința, și,  în afara noastră, ghilotinând adevăratele valori.

Oare  cum ar arăta viața noastră dacă în fiecare zi am putea sta fără mustrări în fața oglinzii propriei  conștiințe? La această întrebare răspunsul îl putem afla  căutând  cauzele  sărăciei, sub toate formele sale, cu instrumentele calibrate pe  Adevăr.

Într-o lume servilă intereselor meschine, existența devine un hățiș de alegeri necuviincioase, minciuna și surata ei mai  “cultă”, indiferența, umbrind  gândurile curate, sufocând visele mărețe,  în detrimentul unor voluptăți de moment aflate în vogă.

Orbiți de false modele de succes, scala valorilor s-a deteriorat  simțitor, în locul cultului  pentru o viață virtuoasă, alegând încuscrirea cu răul. Preferând  calapodul  celor  detașați de reverberațiile sinelui, de fapt, se alege trădarea demnității umane, îngroșând rândul  celor fără Dumnezeu, ce formează, prin atitudine,  monstrul din umbră,  o dihanie pe care o hrănim cu neadevăruri și nepăsare față de viitorul nostru, întregind bucuria namilei ce ne dorește aciuați la “sânul” ei.

Indiferența oamenilor buni, generată de mutațiile survenite  prin adoptarea  arbitrariului sau a pseudo-valorilor, călcând pe creștet virtutea,  otrăvește nădejdea  că binela va triumfa, pactizând, astfel, cu Diavolul, cu răul scăpat din Cutia Pandorei, ce ucide până și ultima fărâmă de sănătate sufletească.

A ne exonera de orice vină, trecând cu vederea aportul  nostru  malefic, prin cârdășie cu cei ipocriți, politicieni fără căpătâi  sau alți semeni, echivalează cu fuga de responsabilitate,  completând lanțul  slăbiciunilor umane cu o za  prin care ne încătușăm  zborul spre zările luminoase ale binelui.

Molima sărăciei și-a întins, cu lăcomie, tentaculele, râvnind ca un monstru vorace să înfulece tot ce-i ieșea în cale. Ajutată de împrejurări, mai exact, de indiferență, a pus stăpânire peste trupul și sufletul celor atinși de veninul ei, despuindu-i de speranță.

Monstru din umbră, la urma urmelor, e  nepăsarea, penuria conștiinței, maladie  ce  are efecte dezastruoase, inimaginabile, umbrind  demnitatea umană, slăbind-o și, cu timpul, dezgolind-o de veștmântul virtuții.

Indiferența naște monștri, generând reacții în lanț ce, finalmente, conduce la cancerizarea societății, la modificarea sistemului de valori, la mutații ascunse în inflorescența vorbelor goale, atentând la  viitorul nației.

Sărăcia materială și spirituală a unui popor e până la urmă opera noastră, a indivizilor ce îl compun, noi fiind, prin alegerile noastre,  responsabili morali. Chiar dacă s-a aruncat anatema pentru această stare pe clasa politică, “o adunatură de nulități,[…] artiști ai cuvântului, unii șmecheri răufăcători, care curând devin călăuzele turmei și stăpânii tuturor”, cum o considera   omul politic Ion Mihalache,  omitem să recunoaștem  că, prin vot, i-am legitimate, i-am ales să ne reprezinte. Nu intenționez  să disculp  clasa politică, vinovată pentru inexistența unui proiect național viabil ce să aibă ca obiectiv  fundamental  eradicarea sărăciei, a plăgii uriașe a neșanselor, o boală indusă, un virus administrat, la pachet, de la centru spre margini, de cei care sunt   “orbi”, când e vorba de semeni, „ochi și urechi”, când e vorba de interesul personal , ”surzi”, când e vorba de pretențiile conștiinței și care stăpânesc  arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, bazându-se pe  inexistența memoriei colective și  a atitudinii demne, pe nepăsarea noastră.
Semănând mătrăguna indiferenței, nu putem obține decât roade otrăvite, ce în loc să ne hrănească, să ne ofere vitalitate, ne sărăcește în resurse morale, ne diminuează nădejdea, iar, în final, ne omoară, cu zile, scoțându-ne mult mai devreme de pe scena vieții adevărate.

Eliberarea de sub dominația monstrului  din umbră e o sarcină grea, dar nu imposibilă, dacă fiecare dintre noi  va încerca să “evadeze” din  nepăsare, vindecându-se pe sine, contribuind, astfel, la însănătoșirea nației.

Ionel  Mesaroș

Rugăciune

de Mihai Eminescu

Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugăndu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.

Epigonii

de Mihai Eminescu

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

In memoriam Mihai Eminescu

La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."

Cu mâine zilele-ți adaogi...

de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi, 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

DOINA

de Mihail Eminescu

De la Nistru pân' la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Dacă iubeşti fără să speri

de Mihai Eminescu 


Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea.

Replici-Eminescu

Poetul: Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare, 
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea.

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

La Mulți Ani!

Ultimele zile din 2013 se duc una după alta, filă dupa filă ruptă din calendar.

Și pentru că încheiem un an este timpul pentru un bilanț,nu? Este timpul să cântărim și să măsurăm ce am primit, cât am dăruit și cât am pierdut pe parcursul acestui an. Ne-am schimbat în mai bine? Dăruim mai multă iubire? Stăm aproape de cei dragi fără să pretindem nimic în schimb?

Am reușit să ajungem și la finalui acestui an. Așa că ar trebui, în primul rând, să înălțăm un gând mulțumitor spre Cer, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit încă un an. Și ne-a dat și libertatea de a-l folosi după bunul nostru plac.

Ar trebui ca acum să mulțumim și persoanelor dragi care ne-au fost alături și ne-au făcut viața mai bună. Celor care ne-au întins o mână de ajutor, celor care ne-au făcut să zâmbim când aproape că uitasem cum e să fim fericiți, celor ce ne-au făcut să trăim mai intens decât de obicei.

Și da, ar fi bine să le mulțumim și celor care s-au împiedicat de noi, pentru că ne-au arătat că avem valoare; celor care ne-au judecat greșit sau ne-au întors spatele, pentru că ne-au făcut mai puternici și mai înțelepți.

Este timpul să privim înainte, să sperăm că vom fi mai puternici și mai încrezători anul care vine, că vom iubi mai mult și vom aveam mai puțin timp pentru neînțelegeri, că vom trăi cu drag și vom uita de plictiseală și monotonie și că vom ști să folosim lecțiile de anul acesta nu ca pe o frână, ci ca pe ceva ce ne poate face să ne autodepășim.

La multi ani si un 2014 cu multa intelepciune tuturor!

La Mulți Ani, dragi prieteni!

Suntem în ultima zi a anului 2013, moment de bilanț pentru fiecare dintre noi. Indiferent de tabloul realizărilor sau a insucceselor, trebuie să privim cu încredere în viitor!
Vă doresc, dragii mei, un an 2014 cu multe împliniri, dar mai ales cu multă sănătate și iubire!

Crăciun Fericit!

Zile de neuitat...

Zile de neuitat…autor Ionel Mesaroș

Despre evenimentele din Decembrie ’89 s-a scris mult. Uneori, în locul  adevărului s-a ales mistificarea lui, iar acest lucru mă  doare.

Se caută din ce în ce mai puțin adevărul  evenimentelor, se vorbește tot mai rar despre misterul acelor timpuri și se spune, doar de ochii lumii, tot mai în șoaptă pentru a nu deranja, până ce uitarea se va așterne definitiv peste această filă de istorie. Așa se încalcă una dintre legile  catehismului existenței umane, ce poruncește ca  viitorul unei nații să nu fie fondat pe minciună.

Am trăit acele clipe la intensitate maximă. Era și firesc. Oricând mă puteam înfrăți cu moartea, iar astăzi să fiu doar o amintire.

Deși au trecut 24 de ani  de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania  ceaușistă, amintirile îmi sunt vii, ca și când  totul s-ar fi petrecut ieri. Era și normal ca un om,  ce a simțit pe viu  fiorii acelor zile de groază, fiind militar,  să am o asemenea stare.

Simțeam că moartea ne pândea pe la colțuri. Sentimentul acesta se accentua, atingând cote paroxistice,  când aflam cu durere că  izbutise să-i răpună pe unii dintre prietenii și camarazii mei,  trecându-i în rândul martirilor neamului.

S-a vărsat sânge nevinovat la Timișoara, la București, la Sibiu și în alte localități ale României, jertfe care ne obligă să apărăm  cu toată ființa valorile supreme câștigate atunci, libertatea și democrația.

Fiind participant al evenimentelor din Decembrie ’89, chiar dacă nu am certificat care să ateste calitatea  de revoluționar, aidoma majorității colegilor mei, la peste două decenii de le momentul crucial din istoria noastră ce a pus capăt dictaturii ceaușiste, vă împărtășesc câteva trăiri din acele zile de neuitat.
Pe 17 decembrie 1989,  în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit  un indicativ de alarmă de luptă.
M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama  că nu e un  simplu exercițiu  pentru antrenarea personalului, dar nu știam    care era adevărul ”gol-goluț”. Ne aflam într-o situație inedită, dezinformările ajungând la apogeu.  Deși bănuiam care era mobilul evenimentelor , nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că  Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la  frontiera  României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război  și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul,  în  raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați pana-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil  și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie partașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi  se ducea  o adevărată  bătălie a cărui ecou a reverberat când camarazii  noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională,  ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul  că ei trebuiau să riposteze, să deschidă focul pentru a se apăra.

Nu a trecut mult timp  și un mesaj recepționat  ne-a panicat și pe noi, cu toate că  ne aflam  la distanță apreciabilă de zonele fierbinți.  Niște elicoptere necunoscute,  ale căror convorbiri le-am recepționat,  se îndreptau spre noi.  Am reacționat imediat. Eu, împreună cu  cel mai versat  coleg în tehnica  de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că mr. Nița Romulus  Octavian, comandantul meu  din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care  aveam o stimă deosebită,  a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

În acele zile s-a exercitat o formidabilă presiune psihologică ce justifica oricând apariția de erori, uneori, dirijate, ce au transformat în victime oameni nevinovați.

În Decembrie  ’89, societatea românească a vrut să renască în adevăr, însă interese meschine, interne și externe, au obturat această năzuință, compromițând această filă a istoriei naționale, uzurpând, astfel, speranțele celor ce am crezut  cu adevărat în triumful binelui!

În numele inimilor ce s-au jertfit pe altarul viselor  de libertate și democrație, suntem datori să încercăm să vindecăm adevărul, să-l aducem în lumină și să-l ținem deasupra cu orice risc!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!

Ionel Mesaroș

Frâu liber sufletului… sau… drumul spre nemurirea fizică…

Frâu liber sufletului… sau… drumul spre nemurirea fizică…

Ai auzit de Ghislaine Lanctot? Posibil, deşi şansele sunt foarte mici, deoarece nu e susţinută de oficialităţi… Din contră… Cum ar putea fi când, medic fiind, după o practică de 25 de ani, denunţa sistemul prin cartea “Mafia Medicală” pentru care este şi întemniţată, nu doar exclusă din sistem? Dispunând de 7 clinici private, a ajuns să cunoască toate dedesubturile medicinii şi să deconspire afacerile de miliarde care se fac pe spinarea populaţiei ţinută cu bună ştiinţă în boală. S-a trezit în momentul în care a realizat că ea nu a vindecat niciodată vreun pacient ci doar i-a ascuns simptomele de boală, el revenind periodic cu probleme tot mai mari…

Trebuia să existe ceva!… Prin urmare, a început să studieze terapiile alternative şi cazurile de vindecări “miraculoase”, motive pentru care a fost luată în derâdere de colegii ei… A realizat pe parcurs că toate sistemele sunt putrede şi făcute doar pentru a manipula şi a menţine în sclavie turma umană şi astfel a renunţat pe rând la permis de conducere, carduri bancare, asigurări, cetăţenie şi… impozite… în prezent conducându-şi maşina fără a avea permis sau numere de înmatriculare. În loc de numere la maşină, are următorul text: “Îmi amintesc cine sunt!“… În lume, există deja câteva comunităţi create de Ghislaine, în care viaţa se desfăşoară după principiile suveranităţii personale, fără bani, fără bănci, fără multinaţionale, fără lipsuri, fără boli, în armonie cu natura, valoare având individul şi nu iluziile create care să îl ţină în neputinţa şi într-o luptă continuă… Zeci de mii de oameni o urmează deja, zilnic se trezesc din ce în ce mai mulţi…

Punându-şi problema morţii şi a vieţii fără boli, a ajuns, în cercetările sale, la concluzia că toate bolile şi moartea sunt date de un singur lucru: războiul dintre mine şi mine însumi… Odată unificate corpul şi cu sufletul, nu mai există dualitate, nu mai există boală, nu mai există suferinţa…

Dacă la fiecare 7 ani avem o maşină biologică nouă, de ce îmbătrânim şi de ce murim? Iar Ghislaine i-a dat de capăt: pentru că avem stocate în memoria celulelor toate programele noastre de supravieţuire iar, pe parcursul vieţii, aceste programe se tot adună, sunt tot mai multe, împovărând celulă şi ducând-o la epuizare, moarte. Şi toate aceste programe care se stochează la nivel celular au la baza frică de moarte şi frica de extincţie a speciei, cu toate variantele lor rafinate… Exerciţiul pus la punct de Ghislaine, prin care eliberează celulă de programele milenare de supravieţuire este, pe cât de simplu, pe atât de complex, el reuşind să ducă la vindecări spontane, la întinerire, precum şi la prelungirea vieţii… Dar, despre asta, într-un alt articol… 

Te invit să urmăreşti, în caz că nu l-ai văzut, acest documentar realizat despre Ghislaine, care conţine multe adevăruri ce ne sunt ascunse printr-o manipulare atât de perfidă încât sistemul actual, care ne ţine în boală şi frică, este considerat absolut real şi necesar… sursa :http://terapieinarmonie.ro/?p=1377

Mai tare ca moartea...

Mai tare ca moartea… autor Ionel Mesaroș

Viața e o boală mortală, cea mai cumplită maladie, dacă nu o trăiești, mulțumindu-te doar cu  dimensiunea senzorială.

Cei care, la un moment dat, s-au situat la limita dintre viața biologică și cea spirituală, fiind la porțile morții,  au observat  că dincolo de timp e anotimpul veșniciei, lumea materială fiind  numai o pregătire pentru  clipa renașterii, supoziție care câștigă tot mai mult teren în ultima vreme.

Mitul celebrei păsări Phonix, a renașterii din propria cenușă, reprezintă pentru cei  reîntorși din moarte clinică povestea lor de viață, o dovadă vie că există un antidot, la îndemâna fiecăruia, pentru moarte, Iubirea.

Mai tare ca moartea e viață celui ce s-a reînnăscut, redescoperindu-se, aflând că  trăind cu adevărat, dăruind iubire, câștigă, de fapt, nu doar respectul semenilor, ci și o viață nouă, o existență vie, nealterată de storurile umbrelor, a grijilor de zi cu zi, o lumină ce  arată calea cea dreaptă, făgașul spre desăvârșire, ajutându-l să  se emancipeze, să înțeleagă  că fiecare  moment al vieții are o semnificație aparte.  Separând grâul  de neghină, alegem, de fapt,  calea neprihănită a vieții.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub  vremi, poate ieși numai când e pregătit să  cucerească “piscuri” la care nici  nu cutezase  să  viseze, învățând să trăiască.  Uneori, preparativele se fac  independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă  ne poate  schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să  poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi.  Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Credința, născută din ambrozia iubirii, dublată de fapte, este cea care garantează cea mai frumoasă izbândă, cea a dobândirii demnității umane și a celei creștine, oferind posterității coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Numai credința ne poate scoate la liman, ca să ne putem bucura de soarele dreptății și de lumina adevărului.  Numai ea ne poate scoate din rătăcire, arătându-ne calea de urmat. Din păcate, vremurile tulburi  pe care le-am trăit ne-a împuținat-o. Unii s-au lepădat de ea, alții au redescoperit-o,  într-o clipă de magică iluminare,  când   nutreau cu toată puterea sufletească  să devină un alt om.

Dorința de schimbare radicală ne eliberează. Curajul de a vrea  altceva, luminați de torța iubirii, ne plasează pe un culoar favorabil, loc de unde putem observa lumea  cu alți ochi.

Fiind în luna Crăciunului, a sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, cel care a biruit moartea, „ prin moarte, pre moarte călcând”, dăruind  viață veșnică, sufletele noastre se primenesc, dobândind  lumina speranței, ochii zăresc răsăritul soarelui ca pe o nouă șansă de a regăsi calea spre noi înșine,  iubind, găsind leacul  pentru boala mortală, pentru existența searbădă, netrăită.

Momentele de cumpănă ale vieții sunt niște jaloane, repere  pe care dacă le înțelegem, eliberați de orice patimă, și le urmăm sensul,  ne deschid calea spre împlinire, invitându-ne, pentru început,  să urcăm treptele ce duc spre  desăvârșire umană.

Un necaz nu vine niciodată singur. Această  vorbă din popor are  în accepțiunea generală   o conotație pesimistă, în ton cu vremurile pe care le trăim, refuzând acceptarea ideii că necazul este, de fapt, o conștientizare a situației de îndepărtare de la firesc, o lumină lăuntrică ce descoperă asperitățile sufletești, invitându-ne să înlăturăm umbrele din gând și din inimă, iubind, cu toată ființa, viață adevărată, cea care nu poate fi învinsă de nimeni, nici chiar de vrăjmașul ei de temut, moartea.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”. Prin vis, prin premoniții, ne racordăm  viitorului. Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori,  primim nu doar semne  călăuzitoare, ci și nădejdea că  viața nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră,  în noi înșine.  Trăind, ne renaștem! Iubind, dobândim înțelepciune, legând, cu gândul limpezit în cleștarul iubirii,  cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, oferim vieţii soarele ce poate lumina fără-ncetare pe oricine, îndreptățindu-ne să  credem  că Iubirea e mai tare ca moartea!

Ionel  Mesaroș

Ştefan Hruşcă, Adrian Păunescu - Bat clopote cântând reîntregirea