Lungul drum al fanului spre iesle

Nota:

Mentionez ca titlul este inspirat de piesa de teatru: "Lungul drum al zilei catre noapte", de Eugen O'Neill.

Ii multumesc consateanului meu ,dl Dariu Remes,pentru aceste poze ce-mi amintesc de vremurile copilariei ,timpuri cand si eu participam la asemenea activitati!

Feelings

Besame Mucho

Aş vrea să fiu singur în Sud

de Luis Cernuda

Poate că ochii mei lenţi nu vor mai vedea sudul
Cu peisajele lui line dormitînd în voie,
Cu corpuri lungite la umbra florilor
Sau galopînd precum armăsarii sălbatici.
Sudul e un pustiu imens care plînge în timp ce cîntă,
Vocea lui nu se stinge ca trilul păsării rănite;
Spre mare-şi îndreaptă dorinţele lui amare,
Producînd un ecou slab care trăieşte în linişte.
Eu vreau să mă contopesc cu sudul din depărtare;
Acolo ploaia e ca un trandafir desfăcut;
Neaua sudului are un zîmbet alb, hălăduind pe a vîntului coamă.
Întunericul şi lumina sudului sunt la fel de frumoase.

Nu iubirea, ci noi înşine murim

de Luis Cernuda

Primă inocenţă
Desfiinţată de dorinţă,
Uitare de sine pierdută în altă uitare,
Ramuri împletite una-ntr-alta,
La ce bun să trăiţi, dacă veţi dispărea odată?
Trăieşte doar acela care priveşte
Mereu în faţă ochii aurorei sale,
Trăieşte doar acela care sărută
Trupul îngerului înălţat de iubire.
Fantasme ale suferinţei,
Fantasme-ndepărtate, fantasme străine,
Rodul unei iubiri rătăcite,
Precum amintirile unor vise
Dibuind printre mormintele
Pustii care ne apasă.
Pe acolo se perindă şi gem
Morţii în picioare, vieţile sub lespezi
Lovind neputincioase şi
Rănind umbrele
Cu inutila lor duioşie.
Nu, nu iubirea e cea care moare.

Iubitul divagheză

de Luis Cernuda

S-ar putea ca timpul din infern
Să aibă măsurariul de aici,
Sau poate că este lipsit de măsură,
Nu ştiu. Dincolo de toate, timpul,
Precum zic, se mişcă înapoi.
La fel ca istorioara noastră, a ta şi a mea
(Mai bine zis a mea,
Deşi de partea ta rămîne ocazia şi motivul,
Ceea ce nu-i puţin),
care se repetă din nou
Dinspre sfîrşit spre început.
Rezultă totuşi ciudat
Să trec de la principiul uitării
Către fervoarea iluziei cînd totul
Se animă de prezenţa ta,
Iar de aici la ignorarea
Anterioară întîlnirii noastre.
Astfel că în infern n-aş mai crede
Şi în acelaşi timp, ideea de paradis
S-ar prăbuşi de la sine.
Infern şi paradis,
N-oR fi fiind nişte închipuiri ale noastre
Din viaţa aceasta şi nimic mai mult?
Infern şi paradis – iluzii
Durate de noi din faptele noastre,
Aici, unde iubirea şi ura răsar împreună
Încurajîndu-ne existenţa.
Eu nu vreau o viaţă din care tu să lipseşti:
Să fiu uitat, da, însă nu ignorat de tine.
Urcuşul şi coborîşul
Sunt unul şi acelaşi drum; dorinţa mea
E că la finele acestor căi
Posedaţi de ură ori stăpîniţi de iubire,
De uitare sau de amintire,
Existenţa ta să se consume aici,
Infernul şi paradisul meu.

Dacă omul ar putea spune

de Luis Cernuda

Dacă omul ar putea spune cît de mult iubeşte,
Dacă acesta şi-ar putea înălţa iubirea la ceruri
Ca pe un nor scăldat în lumină;
Dacă precum zidurile prăbuşindu-se,
Întru a se închina adevărului,
Omul şi-ar putea învinge trupul, păstrînd doar miezul iubirii,
Păstrînd doar adevărul
Care nu se numeşte glorie, destin, nici ambiţie,
Ci numai iubire,
Eu aş fi cel care-şi imaginează;
Aş fi acela care cu limba, cu ochii şi cu mîinile lui
Mărturiseşte în faţa lumii adevărul uitat,
Adevărul despre iubire.
Eu nu recunosc o altă libertate decît libertatea de a fi captiv
În altcineva, numele căruia nu-l pot rosti fără să mă treacă fiorii;
Cineva pentru care uit de existenţa mea meschină,
Iar ziua şi noaptea devin pentru mine orice-mi doresc,
Trupul şi sufletul meu plutesc în trupul şi sufletul lui,
Ca şi bîrnele de lemn pe care marea le îneacă sau le salvează
Uşor, ca libertatea iubirii,
Unica libertate care mă face să tresalt,
Unica libertate pentru care aş muri.
Doar tu justifici existenţa mea:
Dacă nu te-aş cunoaşte, nu aş mai trăi;
Dacă aş muri fără a te fi cunoscut, n-aş mai muri, deoarece nici n-aş fi trăit.

Am fost eu

de Luis Cernuda

Coloană de foc,
lună de primăvară,
Mare aurie, ochi imenşi.
Am căutat şi am crezut;
Am contemplat apusul,
prins de galeşe vise,
Şi picturile rîvnite în adolescenţă.
Eu am cîntat şi am urcat munţii,
Lumină am fost într-o zi,
Mistuită apoi de flăcări.
Ca o rafală de vînt
Care desface umbrele,
Eu am căzut în întuneric,
În lumea nesăţioasă.
Eu am fost

Timpul

Desi este una dintre dimensiunile din Univers ,ordonand evenimentele intr-o succesiune ireversibila,fiind masura lui Dumnezeu pentru tot ce este trecator,Timpul este usa divina care ne este deschisa ca sa intram in Vesnicie.
Timpul este miscare,curgere ;el masoara instabilitatea noastra in Univers.De el trebuie sa ne agatam si sa-l folosim cu intelepciune,cautand sa-i umplem fiecare celula a sa cu o eterna cautare a sensului vietii;altminteri, el ne forteaza la unele situatii pe care nu le putem schimba,risipind sperantele si intunecand drumul spre Mantuire.Irosirea lui este un pacat de capetenie,indepartandu-ne astfel de sansa risipirii iluziilor.
Din pacate ,timpul nu are timp ca sa-si numere pasii,preferand sa priveasca doar inainte cu siguranta celui care stie ca,oricum, Marea Timpului se varsa fara zabava in Oceanul Vesniciei !

Floare de nu-ma-uita

Parfumul fericirii apartine unei flori pe care o poti intalni oriunde:intr-o gradina princiara,sau ,in sihastrie,la marginea unui drum.

Poate,la prima vedere,nu o vei observa.Corola ei ,atinsa de mangaierea luminii,se va deschide maiestuos,eliberand esente de Cer si pamant.Cand balsamul ei te va cuceri,un gand iti va sopti ca a fost floarea de nu-ma-uita,o floare minunata din care ramane numai visul reintalnirii cu parfumul fericirii.

Tronul lui Dumnezeu

Fiind o fire contemplativa ,de multe ori mi-am lasat ochii purtati spre inaltimile celeste. Spectacolul ceresc m-a cucerit,cu toate ca misterul domneste solemn si dupa privegheri nenumarate.
"Tronul lui Dumnezeu",cerul ,m-a fascinat mereu.
Sub floarea azurie a cerului,zambetul copilaresc al diminetii,a adus pe chipul gingas al trandafirilor,flori langa care imi place sa-mi petrec o buna parte din timp,stralucirea magica a stropilor de roua,imprumutand din perlele "Tronului Imparatesc" smaralde si diamante ,lacrimi scurse din bucuria triumfului desavarsirii peste pamant.
Pe la amiaza,dezmierdati de manunchiul de raze de lumina,trandafirii ,mangaiati de mana tainica a cerului,parca radeau soarelui, cu vii culori si imbatatoare miresme,in timp ce eu ma furisam de dogoare in locuri mai umbroase.
Cand dulcile lumini ale amurgului coborau din departatul si neschimbatul cer,pe cai de vant si osteneala,slobozi peste chipurile rozelor un covor de umbre,cu sclipiri de vis si nostalgie.
Iubesc cerul si ma bucur, cu pretul unei priviri ,de darul pe care mi-l face clipa de clipa.Uneori sunt mut de uimire,alteori,fascinat de maretia lui, indraznesc sa caut sa adun in vorbe cateceva despre cer. Cu timpul am inteles ca sublimul cerului este neincapator intr-un sirag de vorbe ,dar poate salaslui intr-o privire inraurita de iubire.El este o poezie cu doi autori:Creatorul "Operei" si cititorul acesteia. Numai Credinta poate sa innoade Pamantul de Cer,Timpul de Eternitate.Numai cel insetat de Bine,gaseste calea spre Absolut.",,Credinţa-i calea mânturii, nemuritorul curcubeu ce leagă sufletul cu Cerul, unind pe om cu Dumnezeu.",afirma poetul Traian Dorz.
Cerul este totalitatea zidirilor vazute si nevazute, inauntrul lui sunt puterile spirituale ale ingerilor si in el sunt inchise si inconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisa; ea le umple pe toate, le contine pe toate, le inconjoara pe toate, pentru ca este mai presus de toate si le-a creat pe toate.
Cum as putea eu fire umana sa gasesc cuvintele cele mai potrivite care sa exprime sentimentul de admiratie pentru slavile cerului!Cu fiecare privire ce o inalt pe culmile sale tainice,ii multumesc pentru generozitatea sa fara de margini.
Indiferent de unde-l privesc ,cerul e magnific ,chiar daca frumusetea lui este tulburata fie de negura norilor,fie de gandurile care imi intuneca mintea si-mi incetosaza ochii!
"Tronul lui Dumnezeu,Cerul, este aproape.Cu o privire de copil,il adun intr-un gand ,apoi zbor departe in cautarea unui vis pierdut printre stele.

Interviu cu Dumnezeu

de Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna .

Mamei mele

"GÂNDUL LA DELFINI"

de Ana Blandiana

Gândul la delfini este pentru mine întotdeauna o soluţie totdeauna eficientă de a ieşi dintr-o deprimare, de a depăşi o tristeţe, de a uita o deziluzie, gândul la delfini este recurgerea terapeutică la basm, un basm care are imensul merit de a se petrece - oricât de inexplicabil - în realitate. Simplul fapt al existenţei lor îmi este un argument suficient pentru a putea continua, pentru a nu repudia un univers care a fost în stare să-i nască şi îşi poate permite să-i păstreze. Inteligenţi şi buni, frumoşi şi veseli, ei sunt fericiţi fără a face pe alţii să sufere şi triumfători nu prin rezultanta unui raport sălbatec de forţe, ci prin comparaţie calmă şi răspuns nemăsluit. Ei au umor şi au graţie într-o lume care are numai pofte şi necesităţi; ei se joacă şi se bucură într-o natură unde totul se zbate şi se luptă; ei sunt naivi şi serviabili într-un univers în care aceste calităţi sunt batjocorite şi aceste merite, demne de dispreţ.

Nu sunt tipici şi nu sunt reprezentativi, dar sunt simbolici şi infinit dătători de speranţă, sunt singurele făpturi vii pe care mi le pot imagina intrând în paradis fără istmul umilitor al purgatoriului.
I-am văzut în toată strălucirea libertaţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua. Era ca un dans deşfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi - încă mai mult - cu noi înşine. Ne simţeam împăcaţi şi buni, dezinteresaţi şi fericiţi, fericiţi şi flataţi că nouă ni se adresează acea extraordinară BUCURIE, acel MIRACOL . Pentru că nici o clipă nu m-am îndoit că ei, delfinii, se bucurau că-i privim şi, dincolo de plăcerea în sine, jocul lor se hrănea şi din altruismul plăcerii pe care ne-o ofereau nouă, din enormul DAR pe care ni-l faceau astfel. Am verificat această impresie urmărind un spectacol pregătit la delfinariu şi descoperind, în ceea ce pentru un spirit opac ar fi putut fi o dresură de delfini, infinit de complexa relaţie între omul care comanda jocul şi delfinii care îl executau, bucurându-se de el şi bucurându-se în acelaşi timp de bucuria pe care ştiau că i-o fac lui (şi nouă, celor care îi priveam), un fel de joc secund în care ei, copilăroşii, se jucau ca să-l facă fericit pe copilul ce le era stapân şi pe copiii ce le erau spectatori, din plăcere pură şi din altruism.
La vechii greci a omorî un delfin era la fel de grav cu a omorî un om, căci delfinii erau socotiţi foşti oameni care şi-au părăsit cetăţile pentru a locui în mare, fără a-şi părăsi şi obiceiurile omeneşti, obiceiurile unei umanităţi ideale, revolute. De aceea, gândul la delfini este gândul la o lume mai bună, la o natură mai blândă, la un univers mai frumos, la basmele cu binele care învinge, la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinări înduioşate de delfini.

PREA SFANTA MAICA SI FECIOARA

Cele zece fericiri

Fericită sunt când curg cuvinte de dragoste
prin degetele mele spre tine;

fericită sunt când privirea mea se umple
de strălucirea prezenţei tale în viaţa mea;

fericită sunt când braţele mele te cuprind
în aripi albe de îngeri transformându-se;

fericită sunt când buzele tale de miere
mă descifrează fără grabă, tăcut;

fericită sunt când ascult muzica înaltă
a sferelor printre care tu respiri sfânt aer;

fericită sunt când dansez cu valuri de rochie
în jurul tău, fascinându-te;

fericită sunt când faci dragoste cu mine
tandru zburând deasupra acestei lumi;

fericită sunt când îmi închid ochii în meditaţie
şi-mi asez mâinile a rugă, slăvind iubirea;

fericită sunt când petale de flori mă înconjoară,
delicat mă parfumează, una cu ele devin;

fericită sunt când marea, cerul şi pădurea
oglindă îşi găsesc în femeia ce sunt!

P.S.Poezia a fost preluata cu acceptul Siminei,de pe blogul:"Poezia iubirii".
Poezia ii apartine Siminei ,o poeta extrem de talentata si prolifica,pe care am intalnit-o in spatiul virtual in urma cu 5 luni.Ii multumesc si pe aceasta cale pentru acceptul pe care mi l-a oferit!

Ultimul clopotel

Azi,11 iunie 2010, a fost un moment deosebit de emotionant pentru fiul meu ,Alex:A fost ultima lui zi de scoala din ciclul primar.
Inainte de festivitatea de inchidere ,copiii din clasa a IV-a C de la Scoala "Octavian Goga" din Satu Mare,sub indrumarea doamnei invatatoare Feher Adela si a viitoarei lor diriginta,doamna Iura Ioana, ne-au delectat cu un spectacol incantator,pret de doua ore,dupa care copiii si parintii au participat la o petrecere dedicata acestui eveniment memorabil.
Trebuie sa marturisesc ca si eu ,la fel ca si ceilalti parinti ,am trait acest eveniment la intensitate maxima.
Despre ce s-a intamplat azi in ultima zi de scoala ,dupa ce copiii si-au luat ramas-bun de la doamna invatatoare,e de prisos sa scriu ceva pe aceasta tema,mai bine las totul pe seama unor poze care cred ca ilustreaza perfect starea de spirit a participantilor!

Vacanta placuta!

Petale de suflet...

Ana privea gânditoare peste umărul timpului, la anii prunciei ei. Undeva, departe, ca printr-un voal arămiu, zărea anotimpul în care se născuse. Aromele strugurilor copţi şi foşnetul frunzelor ruginii încă îi stăruiau ca amintiri vii. Şi ploile de toamnă, de asemeni, cu tot cu frigul şi noroiul de pe ghetele mereu umede, le resimţea de parcă ar fi fost aievea...
Gustul nucilor abia căzute şi mirosul de cerneală i-au colorat copilăria. Cam monoton, dar cu gust, cu miros...şi cu vise colorate.
Când se retrăgea din larma familiei, îşi găsea un locuşor sub vişin, sau în podul şurii, sau în coteţul nefolosit de mulţi ani al bunicului. Cel mai interesant i se părea că uşa acestuia avea un lacăt ruginit. Toate uşile de la casa bunicului, de la toate cele acareturi, aveau lacăte. Era o mare aventură pentru ea să caute cheile, să le găsească... Şi atât. Nu dorea să descuie nimic. Voia doar să ştie că a găsit cheia şi că poate descuia, dacă vrea.
...
Învăluită în amintiri, Ana surâde şăgalnic, iar privirea-i albastră străluceşte...
Voalul timpului pare mai transparent acum. Anii tinereţii ei sunt ca nişte înflorite primăveri. Cu voioşie păşea pe cărările vieţii ,oprindu-se din când în când pentru a admira o floare de cicoare sau un mac din lanul de grâu. Uneori ,cutreiera dealurile din apropierea satului şi de acolo privea în depărtări spre nişte lumi neştiute.
Şi-n tinereţe, tot singuratică rămăsese. Prefera să nu întâlnească pe nimeni. Nu ar fi ştiut ce să spună, şi, oricum, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi făcut o impresie bună. I se părea că inimile oamenilor sunt ca uşile casei bunicului, pline de lacăte, unele noi, altele ruginite, unele mici, altele mari...Aşa că, nu se ştie de unde şi când, şi la inima Anei apăru un lacăt. Un lacăt încuiat, cu cheia aruncată în oceanul temerilor ei.
Din clipa aceea ,inima sângera fiindcă lacătul atârna greu, iar întreaga ei fiinţă plutea printre dureri şi vise. Privea tot ce era frumos în jur, tresărind când i se părea că unele lucruri sau fiinţe le cunoscuse într-o altă lume. Tot ce o uimea părea de neatins, de neîmbrăţişat...Se chircea de multe ori în ea însăşi regretând că a lăsat mâna aceea străină să pună lacăt pe inima ei. Se simţea ca într-o colivie. Îşi simţea limitele şi mereu era cu o aripă printre gratii...Dorea să iasă, sau să mai vină cineva acolo. Singurătatea devenise nemiloasă. Lacătul atârna tot mai greu...Nu putea decât să privească dincolo de el...
Toată durerea şi tot dorul îşi găsiseră cale de evadare prin ferestrele sufletului ei, mai ales când privea cerul. O contopire de albastru şi de străluciri făceau din ochii ei un loc de odihnă pentru oricine îndrăznea să se adâncească în ei...Dar Ana îşi ferea mereu privirea, neştiind că zâmbetul ei era calea de a ignora orice lacăt...Şi a continuat să sufere în singurătate, sângerând în inima ei gânduri, gânduri...
Iubea tot ce nu putea atinge. Mâinile inimii ei se întindeau neputincioase printre gratii...În priviri, înfloreau albăstrele înrourate. Din rănile adânci ale inimii începeau să răsară trandafiri. Mireasma lor îşi căuta mireasma pereche. O trimitea dincolo de sine prin cuvinte de dor, prin poeme cu parfum de iubire.
Când a învăţat a se ruga, inima ei s-a transformat într-un singur trandafir. Prin şoaptele rugăciunii, şi-a pus inima în palme, şi petală după petală, trandafirul se dăruia minunii, minunii de a fi cunoscut taina iubirii divine.
Simţea cum Dumnezeu a luat cheia aruncată în oceanul temerilor ei, şi s-a apropiat uşor de inima ei...De dincolo de uşă, zâvorul se trăgea îndărăt încet, încet...
În pragul inimii, cei doi, Ana şi Domnul ei, s-au îmbrăţişat îndelung ,epuizaţi de atâta aşteptare...Lacrimile de dor li s-au împreunat la picioare, acolo unde lacătul se topea încet, încet...
Privind peste umărul Lui Dumnezeu, zări, urmându-L, chipuri dragi, fiinţe dorite, suflete pereche, ce aveau în căuşul palmelor trandafirii inimilor lor...Încet, dar singur, se ţesea poemul prieteniei pe totdeauna...
...
De atunci ,Ana desenează mereu pe ţărmul dragostei ei, inimi mari, largi cât marea, pe care pune trandafirul inimii ei...chiar dacă ştie că valul nemilos va şterge desenul, e convinsă că trandafirul va pluti pe unde de fericire...

P.S.
Pentru aceasta postare am obtinut acordul de publicare de la doamna Mariana,autoarea blogului"Psalm de dor".(http://psalmdedor.blogspot.com/);fapt pentru care ii multumesc si pe aceasta cale!

Pe urmele primei iubiri

Basesti-leaganul copilariei mele

Basesti-colt de rai

Octavian Paler

Basesti-meleag de basm

Ultima poezie

Invata de la toate

Ca sa fii rege

Ce mai face copilul tau ?

Maine,6 iunie 2010,incepand cu orele 18.00,in Satu Mare ,in Cartierul Micro 17,parc UFO,PNL-ul organizeaza ,in conformitate cu traditia statornicita in ultimii ani,un spectacol dedicat copiilor:"Ce mai face copilul tau ? ". Mentionez ca voia buna si distractia,pe parcursul celor 3 ore, vor fi asigurate prin muzica de calitate,competitii cu role,biciclete , masinute teleghidate si alte concursuri atractive.Pentru a crea o atmosfera cat mai placuta,copiii se vor putea bucura de prezenta masinutei gonflabile pentru sarituri,cat si de artisti plastici care vor efectua picturi pe fata . Speram ca si anul acesta sa avem o participare impresionanta ,iar copiii si insotitorii lor sa se simta cat mai bine! Va asteptam cu drag!

Mitul solidaritatii

In ultima vreme,solidaritatea este cântată, cerută ,dorită , împărtăşită .Pe scurt, solidaritatea este impusă de structurile de partid şi de stat, de sindicate,de televiziuni şi, în final ,de însuşi presedintele tarii.
Se uita esentialul:Solidaritatea se bazeaza pe incredere.Ma intreb retoric:In cine sa mai aiba romanul incredere,dupa ce a fost furat,mintit,inselat?
Pana la urma,la romani,se dovedeste ca solidaritatea este tot mai mult apropiata de ipocrizie.
Ipocrizia a devenit practic modelul funcţional al corectitudinii politice şi implicit prin aceasta a demonstrat că dorinţa umanistă de a face politică fără ipocrizie era ea însăşi o ipocrizie.Incet,dar sigur,aceasta maladie a metastazat pe toate structurile societatii,ipocrizia devenind un numitor comun pentru o buna parte dintre romani.
Ce înseamnă solidaritatea? Foarte bizar, dar DEX-ul pare ambiguu : „Faptul de a fi solidar (cu cineva sau ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. Din această perspectivă solidaritatea nu este ceva obiectiv, este un sentiment – care poate apare sau nu, îl poţi genera sau nu – iar un sentiment nu se bazează pe raţiune. Şi aici apare ipocrizia ideologică a Puterii, care îţi spune că ar fi bine să asumi o atitudine iraţională în mod voluntar, adică raţional.
În primii ani după revoluţie, societatea a acceptat să se sacrifice în speranţa că Puterea politică o va include în planul său de dezvoltare. Nu s-a întâmplat .Doar o parte din societate a devenit beneficiară a măsurilor Puterii, deşi pentru a "urni" ţara au plătit toţi romanii.
Acum ,Puterea face apel la solidaritate cu o ipocrizie bine pusa in scena,invocand ca altminteri vom avea parte de scenarii de groaza,ca si cand viata noastra nu ar fi deja un continuu cosmar;Deşi, probabil, intuieşte că nimeni nu mai este dispus să acorde credit oricărei puteri politice bazate pe interese de grup restrâns,face uz de acest termen ,indemnand numai pe unii dintre romani sa fie solidari,lasand laoparte clientela politica,pe cei din Companiile Nationale,pe cei din Regii ale Statului si din Agentiile guvernamentale si pe alte categorii pe care le protejaza.

Trebuie sa mentionez că nu doar clasa politică a distrus mitul solidarităţii, deşi ,incontenstabil ,ei îi revine cea mai mare vină. Dar nici sindicatele şi nici o mare parte din societatea civilă sau media nu au fost străine de ipocrizia politică, pactizând din motive personale sau de grup cu beneficiarii sistemului.
Ar fi oare romanii încredinţaţi că statul lor le merită încrederea? Sunt convins ca nu,insa semenii mei vor mai da dovada de rabdare ,scaldandu-se ,dupa obiceiul impamantenit,in iluzii care,finalmente ,se vor risipi si atunci "jocul" se va incheia!

Iubirea

Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.(Michelangelo)

Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc.
Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.(Shakespeare)

Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...(O.Paler)

Iubirea este singura forţă capabilă să transforme un inamic într-un prieten.(Martin Luther King)

Bobul de tarana

de Ionel Mesaros

Albastrul cerului de mai
S-adaposti in ochi de zana,
Prinzand al vesniciei grai
De bobul tanar de tarana.

Vantul sufla a primavara,
Cu adieri de mandolina,
Jucand cositele balaie
Pe ritmuri vii,placute de inima.

Surasul cald de soare pogori,
Peste smaraldul ierbii matasoase,
Desi calcata,iarba multumi:
Cu roua dorului de casa.

Si mersul ei de caprioara
Atinse boabele de roua,
Sub mangaieri neincepute,
Intregul trup i se-nfioara.

La gandul ca nu-i singura sub cer,
Se aciua in iarba moale,
Privi in jur,apoi,s-abandona
In bratele tacerii goale.

Cerul ,din ochii ei albastri,
Imbratisa pamantul viu,
Si saruta ,cu ochi de astri,
Pana si umbra gandului pustiu!

Se inalta pe-a soarelui scarita,
Spre inaltimile celeste,
Si visul de a fi o clipa
Se preschimba intr-o poveste.

Si zana sta la rasarit,
Privind cu ochii de lumina,
Clipa de clipa,iscoditor,veghiind,
La bobul fraged de tarana.

Umbra sperantei...

Uneori,viata bate filmul; iar nesimtirea invinge ,fara drept de apel,bunul-simt.
Care sunt autorii acestor confruntari?va veti intreba.
Adevarul si minciuna;adevarul si iluzia,v-as raspunde fara ezitare.Doua perechi cu acelasi partener(numitor) comun:Adevarul.
Ancorat in realitate,realizez ca lumea in care supravietuiesc este una parca nascuta dintr-un cosmar,un amestec hidos ce naste teama,frica pentru ziua de maine.In asemenea coordonate,lupta dintre bine si rau se soldeaza neconcludent.Totul este un amestec din care poate sa iasa invingatoare doar iluzia.
Suntem departe de starea de normalitate.In acest univers ,claritatea e o pasare rara,iar adevarul e doar tacere,e glasul straniu al resemnarii.
Candva,am ales gresit,acceptand in locul muncii de Sisif in a apara Adevarul sa ma bat cu morile de vant ale minciunii.Azi,vrand sa ma intalnesc cu visul de a fi om,intalnesc cosmarul de a parea o naluca.Dorind sa stapanesc bun -simtul,nesimtirea ma invinge,punandu-ma la stalpul infamiei pana voi gasi unde am gresit,sau poate chiar mai mult.Probabil,intr-un tarziu voi afla cine sunt:Umbra ,sau cel ce face umbra...Si totusi,sub faldul iluziei,ma simt implinit , un erou desavarsit intr-un film in care finalul este cruda realitate.Degeaba vreau sa evadez din aceasta "umbra" de viata,daca dincolo,ma asteapta cu bratele deschise gura hulpava a mortii sperantei.Trebuie sa gasesc calea spre Viata,ca sa nu mai spun calatoriei mele pe pamant supravietuire si mersului meu -tarare!Am nadejdea ca firul parelniciilor se va rupe,iar iluzia ce ma leaga de timp sa va destrama in traire,in viata!
E imposibil sa inving iluzia ca traiesc,daca in fond raman doar o umbra!
Cred ca e timpul sa ne invingem pe noi insine ,daca ne dorim ca urmasii nostri sa nu ramana vesnic in umbra adevarului,noi suntem obligati sa taiem copacul care tine umbra sperantei!

Dirigintele

Intr-o clasa numita Romania,in 2010,elevii stau in banci,asteptand cu lehamite ora de dirigentie.
Dirigintele,poreclit si Zeus,cu privirea-i prietenoasa ,indulcita de nenumarate sprituri,incat propriii ochi ,parca vor sa-si dea intalnire pe chipul lui hidos,cu accente mongoloide,se aseza la catedra si,cu un teatralism bine-exersat in ultimii 20 de ani,prefacandu-se mereu ca este aproape de sufletul elevilor sai,isi aranja ochelarii pentru a putea citi din agenda in care isi notase cateceva despre fiecare elev al sau.
Dupa ce-i incuraja pe copii,spunandu-le ca aceasta clasa nu este in pragul desfiintarii,cum este clasa elena,cu toate ca,pe surse,se afirma raspicat ca nu este nici departe de acest dezastru,dirigintele il lua in colimator ,cu zambetul pe buze,pe elevul sau cel mai zelos,un copil ochelarist,bondoc,cam tocilar la materiile pe care Zeus i le preda, elevul Bocaneala,care ,desi ,eminent,la purtare fata de diriginte, gresise foarte mult in relatiile cu ceilalti,incat merita exmatricularea .Insa,pe acesta ,il trata cordial,ca pe un prieten de pahar,cu un spirit ludic,oferindu-i mereu sansa reabilitarii,recompensandu-l ,in ciuda parerilor celorlalti,cu note mari la obiectul de reformare a statului,unde chiar domnia sa ii este profesor.
Pentru a preveni dezastrul,trecu la mijloace de persuasiune pentru a-i lamuri pe copii de ce fiecare dintre ei ,bogat sau sarac,trebuie sa-si aduca de acasa banii pentru rechizite,pentru ca orele sa decurga in mod normal,sa nu se intample vreo nenorocire ca in clasa elena.
Primul vizat fu elevul Popescu.
_Taica-tau,lucreaza tot la Stat?
_Da,raspunse elevul ,mandru ca tatal lui este bugetar.
_Bine,atunci tu trebuie sa aduci 25% din leafa tatalui!
Copilul schimba fete,crucindu-se,apoi se aseza.
Dirigintele il lua in ocular,cu o privire dispretuitoare,pe un elev care cam repetase clasa.
_Ba,taica-tau,mai lucreaza?
_Nu,este pensionar.
_Sa-i transmiti ca-l inteleg foarte bine,fapt pentru care,din solidaritate,sa-ti dea sa aduci la scoala numai 15% din pensia lui!
Copilul ramase ca la dentist.
Dirigintele il dezmetici cu o intrebare:
_Cata pensie are?
_350 de lei.
_Bine,zise compatimitor profesorul.Atunci tu sa aduci numai 15 % din pensia lui,ca de era pensionar de lux trebuia sa plateasca si o taxa de solidaritate de 90%!
Copilul ramase fara replica,parca neintelegandu-l pe diriginte.
Dirigintele puse apoi ochii pe un elev care avea hainele cam roase de atata purtat.
_Ma,tu de ce nu-ti iei alte haine?!Umbli ca un cersetor,ca un gauzar refuzat,ca o tiganca imputita.
_Fiindca nu avem bani.Tata e somer,iar mama tocmai a iesit din somerie.
_Bine,ma !Vorbesc io cu croitorul Bercea Mapamond sa-ti faca haine "fara numar" sa fii si tu mai acatarii,insa pana atunci,tu sa aduci numai 15% din ajutorul de somaj al tatalui!
Timpul zbura.Era aproape de pauza.Dirigintele se uita la ceas,apoi hotari sa nu-l intrebe nimic pe Ionut Proprietatea,oricum el n-are lei(numai Euro) si nici bani de dat(numai de luat).
Inainte de a se ridica de la catedra ,le ceru elevilor sa fie cuminti,sa nu uite ce le-a spus,apoi ii scruta pe fiecare in parte cu privirea-i dominatoare,pentru ca in final ,arborand un zambet plin de subintelesuri,sa o soarba din ochi,cu o uitatura libidinoasa,pe eleva lui preferata.
Limbajul sau non-verbal,il sprijini,finalmente ,cu o avertizare:
Sa nu iesiti cumva din vorba mea! Ca e de rau! adauga pe un ton zeflemitor.
Unul dintre elevi,ceva mai curajos,Papagalul,fiul unui lider de sindicat,interveni cu aplomb:
_Nu e corect,domnule diriginte, sa aducem bani de acasa!
_Bine ,Bogdane,tu ada-i de pe strada!adauga hahaind dirigintele.
_Nu ! rabufni elevul.
_Unde te crezi ,ma jigodie?...Spune-i lu' tata-tau sa treaca pe la scoala sa-i dau si lui o lectie de dirigentie!
Copilul vru sa riposteze,dar colegul lui de banca,fiul unui patron,il trase de maneca si-i zise ,soptind:
_Fii atent!Dirigu' e "pericoloso sporgersi"!Pe tata l-a "aranjat" anu' trecut cu "forfetaru".
Copilul liderului de sindicat,tacu o clipa,apoi isi drese glasul,pregatit sa replice:
_Ce se intampla cu cei care nu castiga nimic?
_Vor da 15% din alocatie si 15 % din Nimicul parintilor!adauga cu o malitiozitate evidenta,in timp ce-i mangaie ,,pofticios,cositele blonde ale elevei sale preferate.
Asa , cu un amestec de veselie si disperare ,se incheie ora de dirigentie.Erau inca multe de spus,insa timpul curge,sinuos,ca o mangaiere pentru elevi ca Bocaneala si Ionut Proprietatea ,in timp ce pentru altii ,cei mai multi,timpul se scurge asemenea "raului" printr-un "ciur" inca neciuruit!

O lacrima de cer

de Ionel Mesaros

O lacrima de cer
Se oglindi pe pamant
Intr-un bob de roua.
Iarba perlata
Zambi soarelui
Cu straluciri diamantine.
Dincolo de surasul ei,
E plansul clipei,
Prinsa in hora trecerii.
Zborul dorului,
Mangaiat doar de aripile vantului,
Se frange de piscul visului ratacit
In ceata gandurilor,
Picurand in strafundurile tacerii,
Peste fata pamantului,
Cristale de roua,
Oceane de vise
Pline ochi
Cu "O lacrima de cer".

16 mai 2010